Hristosul Neamului Românesc a Înviat!

autor: teolog Vasilică Militaru

Motto: „LEGIONARII SUNT OAMENII UNEI MARI CREDINŢE pentru care stau gata oricând să se jertfească.“ Corneliu Zelea Codreanu

Marea biruință legionară constă în Învierea Neamului Românesc.

Personalitatea lui Corneliu Zelea Codreanu a fost complexă.

În primul rând a fost un român profetic care a simțit pericolul instaurării bolșevismului în România, încă din anii când era elev al Liceului Militar „Nicolae Filipescu“ de la Mănăstirea Dealu.

În martie 1919, un grup de vreo douăzeci de liceeni se întâlneau în pădurea Dobrina de pe dealurile Hușilor. „Convocasem pe acești tineri camarazi, pentru a discuta cu ei o problemă gravă, deși vița noastră abia înmugurea, Ce facem dacă vin bolșevicii peste noi? Părerea mea, asupra căreia au căzut și ceilalți de acord, era aceasta: dacă Armata bolșevică va trece Nistrul și apoi Prutul ajungând să încalce și locurile noastre, noi să nu ne supunem, că să ne retragem cu toții în pădure înarmați. Aici să organizăm un centru de acțiune și de rezistență românească, și prin lovituri date cu măiestrie să zdruncinăm inamicul, să menținem o stare de spirit de neaplecare, și să întreținem o scânteie de nădejde în mijlocul masei românești din sate și orașe. Am depus cu toții jurământ în mijlocul pădurii seculare“.

În iunie 1940, Armata bolșevică avea să intre în Basarabia românească, iar în anul 1944 a ocupat toată România, până în anul 1958. Câtă lume cunoaște adevărata origine a Rezistenței anticomuniste din România acelor ani – Mișcarea Legiunii?

În al doilea rând, Codreanu a fost Hristosul – Unsul lui Dumnezeu – pentru Neamul românesc.

În 24 iunie 1927, având crezul biblic al credinței în Dumnezeu unită cu iubirea de Neam, Corneliu Codreanu a fondat la Iași „Legiunea Arhanghelului Mihail“, cu fermitatea militară ce-l caracteriza: „Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli.“.

Practic, credința legionară este identică cu cea practicată de evrei, adepții Iudaismului. Statutul Federației Comunităților Evreiești din România – Cultul Mozaic prevede la art.1, alin. (3¹): „Caracteristica minorităţii naţionale evreieşti constă în cumularea criteriului etnic cu cel religios.“.

Codreanu a fost catalogat „naționalist extremist“ și „rasist“ pentru că a îndrăznit să aplice modelul Iudaismulului în destinul Neamului românesc: „Evreul este născut în ea (Sinagoga iudaică-n.n.) și nu se poate elibera din ea nici măcar prin renunțarea la credința sa, ceea ce ar face din el doar un evreu apostat. Această condiție există, deoarece comunitatea rasială a format și formează încă baza comunității religioase. Nașterea, nu mărturisirea, îi impune evreului obligația de a lucra și de a lupta pentru adevărurile veșnice ale lui Israel, pentru păstrarea și propagarea cărora a fost ales de Dumnezeul istoriei.“ (Jewish Theology, Systematically and Historically considered by Kaufmann Kohler, New York, The Macmillan Company, 1918, p.6).

Spre deosebire de rasismul Iudaismului, Codreanu a identificat soluții de salvare a Neamului românesc, respectând creștinește celelalte neamuri ale pământului, inclusiv cel iudaic – egale în fața Divinității universale.

Adepții Iudaismului au urât, urăsc și vor urâ Mișcarea Legiunii care a îndrăznit cumularea criteriului etnic cu cel religios pentru Neamul românesc și pentru celelalte neamuri ale pământului. Ierarhia antiromânească a Bisericii promovează abolirea criteriului etnic și susține existența unui neam creștin unic și eterogen din punct de vedere etnic.

Iată gândurile tânărului Codreanu: „Intima noastră stare sufletească din care s-a născut Legiunea a fost aceasta: nu ne interesa dacă vom birui, dacă vom cădea înfrânţi sau dacă vom muri. Scopul nostru era altul: de a merge înainte, uniţi. Mergând împreună, uniţi, cu Dumnezeu înainte şi cu dreptatea Neamului românesc, orice soartă ne-ar fi dăruită, înfrângerea sau moartea, ea va fi binecuvântată şi va da roade pentru neamul nostru. Sunt înfrângeri şi sunt morţi care trezesc un Neam la viaţă, după cum sunt şi biruinţe dintre acelea care-l adorm, spunea profesorul Iorga, odată.“.

Arestat în 17 aprilie 1938, de Duminica Floriilor, printr-o înscenare descalificabilă a regelui Carol al II-lea dimpreună cu impostorul Nicolae Iorga, Corneliu Codreanu ajunge în închisoarea Jilava. Acolo, în singurătatea ascetică a celulei, și-a așternut ultimele gânduri cunoscute ca Însemnări de la Jilava.

„Sf. Paşti, 1938, 24 Aprilie. (…) Iau cărticica de rugăciuni şi încep a citi. Mă rog lui Dumnezeu pentru toţi. Pentru soţia mea, atât de împovărată şi îndurerată, pentru mama mea, pe care iar vor fi călcat-o şi bruscat-o comisarii din Huşi, pentru tatăl meu, care cine ştie prin ce celulă zace, în această noapte, pentru fraţii mei de asemenea.

Apoi pentru ostaşii legionari, bătrâni sau tineri, aceşti eroi martiri ai credinţei legionare, ridicaţi de la casele lor şi duşi cine ştie prin ce închisori.

Câtă jale şi câte lacrimi n-or fi acum în sute de familii româneşti. Mă rog apoi pentru cei morţi. Bunici şi rude, cum şi prieteni care m-au iubit şi ajutat în viaţă. Îi văd pe rând pe toţi.

Iată pe domnul Hristache… şi la urmă îmi apare Ciumetti, cu grupul de legionari martiri căzuţi pe vremea lui. În fruntea lor, mare, îi văd chipul ca într-un tablou… bătrân de o jumătate de mie de ani, cu plete lungi şi cu coroana pe cap: Ştefan, Domnul Moldovei. Mă rog pentru el. El mi-a ajutat în atâtea lupte.

Iată-l şi pe Generalul nostru, eroul acesta legendar, cu seria lui de martiri legionari, cu cei căzuţi în ultimele lupte. Iată-l lângă General, în cămaşe verde şi încins, pe Marin, eroul de pe câmpiile spaniole.

Moţa, frate drag Moţa, mi se rupe inima când te privesc. Am pornit amândoi, eram aproape copii, acum 15 ani în această luptă. Te văd ager şi netemător. Înfruntând adversităţile. Sfredelind cu ochii de oţel inima duşmanilor.  Te văd mai târziu copleşit de greutăţi şi sărăcie, într-o Ţară în care pentru Ion Moţa nu se găsea pâine. Pentru această sărmană de pâine în România nu era de ajuns numai capul tău mare, îţi mai trebuia şi o inimă de trădător. Te văd muncind cu disperare. Te văd obţinând succese strălucite la examene, în presă, la bară, la catedră. Te văd târât în închisoare. Umilit şi plin de amărăciune. Îţi văd umerii încovoiaţi şi sufletul îndoliat de atâtea atacuri mişeleşti. Te văd tremurând şi plângând pentru mine. Te văd plecând la moarte. Să faci acestui Neam dovada supremă. Să ne eliberezi pe noi prin moartea ta. Să ne deschizi cu pieptul tău sfârtecat, cu picioarele tale rupte, drumul biruinţei unei generaţii.

Şi uită-te acum la noi, dragă Moţa. Eu stau aruncat ca un câine aici… pe aceste scânduri. Mă dor oasele şi îmi tremură genunchii de frig.  Ai noştri toţi, toată floarea acestei Românii, zace culcată cine ştie prin ce temniţe.

Doamne, mă rog în noaptea aceasta de Înviere, primeşte-mi jertfa. Ia-mi viaţa.

Căci Ţie, o Ţară! nu-ţi trebuiesc puterile noastre. Tu vrei moartea noastră.

O fi trecut de 12. Poate şi de 1. N-am mai auzit clopotele sunând Învierea. Aprind lumânarea şi zic: «Christos a înviat!».

Lumea prin sate şi oraşe se întoarce acasă cu lumânările aprinse. Ai noştri toţi, familiile noastre, plâng în noaptea aceasta.“

În textul testamentar, este remarcabilă transfigurarea luptătorului Codreanu și modul mistic în care acesta se identifică cu Iisus Hristos – Mântuitorul tuturor neamurilor pământului. Codreanu simte că este prezent alături de Mântuitor, în patimile suferite cu milenii în urmă. Așa ar trebui să simtă fiecare credincios creștin.

„Luni, 6 Iunie. Toată ziua stau singur şi vorbesc pe rând cu cei ce au murit dintre noi. Îi văd cum erau vii şi stau lângă mine. Merg alături prin cameră, stau pe scândurile acestea. Cei mai mulţi au trecut prin Jilava: Moţa, Marin, Ciumetti, dl. General, dl. Hristache. Totdeauna stau lângă mine, când mă rog, se roagă şi ei.

Acum citesc Evangheliile de la capăt şi peste timpul lung, dincolo de 2000 de ani, Îl văd pe Domnul nostru Iisus Christos, descris din Evanghelie, ca şi cum ar fi zece paşi de mine. Îi văd îmbrăcămintea, Îl văd cum păşeşte rar înaintea apostolilor, cum ridică braţul, cum vorbeşte cu ei, cum binecuvintează lumea. Îl văd cum a căzut jos şi se roagă: «Doamne, fă să treacă paharul acesta de la mine, dacă este cu putinţă.».

Îl văd cum Îl bat, cum Îl lovesc în faţă, la interogatoriul luat în noaptea aceea de către farisei şi cărturari, mai marii zilelor de atunci. Cum caută să-L încurce cu tot felul de întrebări şi El tace şi se uită la fiecare din jurul lui. Se uită în ochii lor, poate se va găsi vreun sprijin la vreunul din ei. În nenorocirile lui, omul se leagă de doi ochi prieteneşti. O privire caldă, prietenească, înţelegătoare, îi dă speranţe, puteri.

Nimic… pretutindeni ochi de fiară, plini de ură, de viclenie, de pofta de a chinui. Atunci Îl văd cum scârbit, îşi lasă ochii în pământ…

Marţi, 7 Iunie. «Toţi L-au osândit să fie pedepsit cu moartea.» (Marcu 14.64)… «După ce au legat pe Iisus, L-au dat în mâinile lui Pilat.» (Marcu 15.1).

Şi răsuna în inima Lui aceeaşi rugăciune din grădina Ghetsimani: «Doamne, dacă se poate, fă să treacă paharul acesta de la mine.».

O nădejde I se aprinde în suflet: Poate Pilat îl va găsi nevinovat… În adevăr, simte lupta dintre Pilat şi farisei. La urmă, fariseii înving. Încă o nădejde spulberată. Pe faţa copleşită de durere, de oboseală, o nouă rază apare: Sunt Paştile. E obiceiul să se elibereze condamnatul la moarte. Poporul, se va adresa poporului. «Poporul e desigur cu mine şi va cere eliberarea mea. I-am făcut bine. Am vindecat pe atâţia… Nu se poate să nu fie, afară, în mulţime măcar câţiva din acei vindecaţi de mine, căci toţi au auzit că sunt prins. Desigur au venit. Mulţimea e cu mine.».

Şi-I trec pe dinaintea ochilor clipele de acum o săptămână, ale intrării în Ierusalim. Toată mulţimea L-a primit cu crengi înflorite, îngenunchind înaintea Lui. «Osana, fiul lui David! Cei mai mulţi din norod îşi aşterneau pe cale veșmintele, alţii tăiau ramuri de copaci şi le presărau pe cale. Iar mulţimile care mergeau înaintea lui Iisus şi cele ce veneau în urmă strigau: Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului. Osana, întru cei de sus.» (Matei 21.8-9).

«Dar cei ce se ţineau cu miile după mine, la predici!». Şi ochii I se luminau. Dacă Pilat se hotărăşte să ceară poporului eliberarea sa, e salvat! Greutatea este să se hotărască Pilat la aceasta. În sfârşit Pilat se hotărăşte. Iese în balcon şi strigă poporului adunat: «Pe care voiţi să vi-l slobozesc? Pe Baraba, sau pe Iisus care se numeşte Christos?» (Matei 27.17).

Iisus aude dinăuntru întrebarea şi i se pare un veac minutul în care aşteaptă răspunsul. Ioan 18.40: «Atunci toţi au strigat: -Nu pe el, ci pe Baraba.» Şi Baraba este un tâlhar. «Dar ce să fac cu Iisus, ce se cheamă Christos, căci nu-i găsesc nici o vină? -Să se răstignească! Striga mulţimea.» (Matei 27.22). «Dar ce rău a făcut? Şi mai vârtos strigau, zicând: -Să se răstignească.» (Matei 27.23).

Ei strigau în gura mare şi cereau de zor să fie răstignit. Şi strigătele lor şi ale preoţilor celor mai de seamă, au biruit. Iisus aude şi I se întunecă privirile. Nu-I vine să creadă. Pare că şi judecata Îl părăseşte. E scos afară în brânci… Mulţimea strigă; dar El nu mai vede pe nimeni şi nu mai aude nimic… acum El nu mai are puteri. Minuni nu mai face, căci în momentul în care a fost prins, Dumnezeu I-a ridicat puterile şi L-a lăsat om ca mine, ca noi toţi.

Pentru ca să sufere ca om. Adică suferinţa Lui să fie maximă; numai aşa va avea puterea răscumpărării, a răscumpărării noianului de păcate de până atunci şi de atunci încoace, până la noi şi până la sfârşitul lumii.

Dacă ar fi rămas Dumnezeu, n-ar fi suferit. Neexistând suferinţa, cu ce s-ar fi răscumpărat păcatele lumii? Căci Mântuitorul pentru aceasta a fost trimis. Deci, El a gândit, a suferit, a sperat pâna la ultimul moment, ca noi.

Pe El loviturile L-au durut ca şi pe noi oamenii. Oboseala L-a frânt ca şi pe noi. Toate ofensele, toate înjuriile, toate nedreptăţile I-au străpuns inima ca şi nouă.

De sub ploaia acestor lovituri şi ofense, care curgeau asupra capului Său, neputincios în faţa lor, a oftat omeneşte, a oftat ca noi.

Iată cum Îşi urcă crucea. Îl văd cum cade sub greutatea ei: căci mădularele noastre omeneşti sunt slabe şi se încovoaie sub greutatea poverilor. Îşi şterge fruntea de sudoare. În jurul Lui sunt numai fiare. Nimănui nu-i este milă. Nimeni nu plânge pentru El. Toţi râd. Iată o mică mângâiere: este cineva care Îi crede durerile. Doi ochi L-au înţeles. O inimă care bate la fel cu a Lui, în ceasul durerii supreme.

«În urmă, după El, veneau două femei şi norod, care plângeau.» (Luca23.33). «Când au ajuns la locul numit Căpăţâna, L-au răstignit acolo pe El şi pe făcătorii de rele, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga.».

El n-a fost un atlet ca să reziste, să se împotrivească, să se lupte până la doborâre.Îl văd slab, uscat şi blajin, Îşi întinde mâna slabă şi sleită de puteri pe lemn, şi spune călăilor săi:  «Bateţi»… Vai! Sunt momente, care, fiecare, par un veac. Ei I-o apucă. Iată cuiul. Simte prima atingere a lui de mâna palidă. Oh! Prima lovitură. A doua. Îşi simte braţul ţintuit pe cruce. Dureri grozave Îi străpung tot trupul. Ar răcni, dar n-are putere nici pentru aceasta. Geme!La fel cu mâna cealaltă. I-o întinde, ca să I-o potrivească bine, căci El stă străpuns de durere şi-I tremură şi carnea şi oasele toate.Acum prin fluerele picioarelor: iată cuiul. Se aud loviturile ciocanului, una după alta. Fiecare Îl cutremură. Îi străpung creerii.

Într-un târziu un glas pierdut: «Mi-e sete.» (Ioan19.28)…«Era cam la ceasul al şaselea. Şi s-a făcut întuneric peste tot.Soarele s-a întunecat şi catapeteasma templului s-a rupt în două.  Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?» (Matei 15.46).Şi apoi: «Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez Duhul.» (Luca 23.46).

Iar eu, în genunchi, la picioarele acestei cruci, de pe care, din trupul de om a plecat la Dumnezeu sufletul Fiului Său, mă închin: «Tatăl nostru carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău. Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ; pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri; şi nu ne duce pe noi în ispită şi ne mântuieşte de cel rău. Amin.».

Şi către sufletul care s-a ridicat, de asemenea: «Adu-ţi aminte de toţi ai mei. Primeşte-i sub scutul Tău. Iartă-i şi odihneşte-i. Dă-le putere celor vii şi biruinţă asupra celor potrivnici, spre înflorirea României creştine, legionare şi apropierea de Tine, Doamne al Neamului nostru românesc, întru nădejdea învierii lui. Amin.».

HRISTOS A ÎNVIAT. «A înviat a treia zi din groapă», L-am văzut.«Nu cred», a zis Toma.Şi a venit în mijlocul lor Iisus. L-a chemat pe Toma şi i-a zis:«Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele, şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea.» (Ioan 20.27).«Domnul meu şi Dumnezeul meu» (Ioan 20.28), a strigat Toma, după ce a cercetat mâinile Sale, coasta străpunsă şi mîinile Mântuitorului.

A înviat Hristos, sădind peste toată lumea, până la sfârşitul vremii, speranţa, nădejdea, că niciodată nu vom pieri sub piatra nedreptăţilor, oricât de greu ar fi aşezată peste firavele noastre trupuri.

VOM ÎNVIA, VOM BIRUI.A înviat Hristos, sădind nădejdea învierii din morţi; ca viaţa noastră nu se termină aici, la aceşti aşa de trecători 60-70 ani; că se prelungeşte dincolo; că ne vom întâlni cu cei dragi ai noştri şi nu ne vom mai despărţi niciodată. Că vom învia din morţi în numele lui Hristos, adică în afară de credinţa în Hristos nimeni nu va învia şi nu va fi mântuit.“

Sunt marcante concluziile trase de Codreanu, după citirea, în închisoarea de la Jilava, Evangheliilor şi a Epistolelor Sf. Apostol. Pavel. Acesta a înţeles că fără o încreştinare reală şi profundă a oamenilor, este zadarnică orice organizație naționalistă sau Mişcare – chiar și cea a Legiunii Arhanghelului Mihail.

„În sfârşit, cu cât pătrundem mai mult în citirea scrisorilor, ajungem la concluzia:

1. Că nu suntem creştini, că suntem departe de a fi creştini. Cât de departe…

2. Că ne creştinăm în formă, dar că ne descreştinăm în conţinut.

3. Că omenirea a suferit acest proces de descreştinare de-a lungul veacurilor până la noi, cu mici svâcniri spre adâncuri… creştinarea în suprafaţă pare că a preocuat mai mult lumea.

4. Caracteristica timpului nostru: Ne ocupăm cu lupta dintre noi şi alţi oameni, nu cu lupta dintre poruncile Duhului Sfânt şi poftele firei noastre pământeşti. Ne preocupăm şi ne plac victoriile asupra oamenilor, nu victoriile împotriva Diavolului şi păcatului.

Toţi oamenii mari ai lumii de ieri şi de azi: Napoleon, Mussolini, Hitler, etc., sunt preocupaţi mai mult de aceste biruinţe.

Mişcarea legionară face excepţie, ocupându-se, dar insuficient şi de biruinţa creştină în om, în vederea mântuirii lui. Insuficient!

Răspunderea unui conducător este foarte mare. El nu trebuie să delecteze ochii armatelor sale cu biruinţi pământeşti, nepregătindu-le în acelaşi timp pentru lupta decisivă din care sufletul fiecăruia se poate încununa cu biruinţa veşniciei sau cu înfrângerea veşnică.

5.În sfârşit, lipsa – cel puţin la noi – a unei elite preoţeşti, care să fi păstrat focul sacru al vechilor creştini. Lipsa unei şcoli de mare înălţime şi mare moralitate creştină.“

Condamnarea la moarte a lui Corneliu Zelea Codreanu a fost binecuvântată de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, care era și Prim-ministru al Guvernului de dictatură regală, instaurat de Carol al II lea la 11 februarie 1938.  

Preoţi care au fost martori oculari, au mărturisit despre Patriarhul antihrist. De sărbătoarea Învierii anului 1938, în faţa a 60 de preoţi, veniţi să-i transmită salutul creştin „Hristos a Înviat!“, acesta a rostit cuvintele: „Un om în ale cărui vine nu curge nici un strop de sânge românesc, vrea să dea foc ţării. Apoi, mai bine să moară unul pentru popor, decât să piară poporul pentru unul.“. Se referea la Corneliu Codreanu, ce fusese deja arestat din duminica Floriilor. Era sentinţa la moarte a Hristosului Neamului românesc rostită de către arhiereul conducător al Bisericii Ortodoxe a României.

În Evanghelia după Ioan (11, 49-52) este consemnat: „Iar Caiafa, unul dintre ei, care în anul acela era arhiereu le-a zis: Voi nu ştiţi nimic; Nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul.“. A fost condamnarea la moarte a Hristosului Neamului iudaic, Cel care a devenit Dumnezeul ne-evreilor.

Precum Mântuitorul iudeilor, devenit al întregii lumi ne-evreiești, a fost trimis la moarte de către Caiafa – arhiereul anului și membru al Sinedriului iudaic – așa a fost condamnat românul Corneliu Zelea Codreanu de către Miron, întâiul dintre arhiereii Sinedriului pretins românesc.

Arhiereul românofob este pomenit de toată preoțimea românească, la fiecare Sfântă Liturghie, în timpul ieşirii cu Sfintele Daruri: „Pe adormiţii întru fericire patriarhi ai B.O.R. Miron, Nicodim, Iustinian, Iustin şi Teoctist să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa.“. Miron este pomenit ca „adormit întru fericire“, în timp ce Corneliu Codreanu este dezavuat public ca un criminal notoriu de către ierarhii bezmetici ai Bisericii.

Iată alte cuvinte rostite de Patriarhul Miron Cristea către Bahman, secretarul regelui Carol al II lea, după asasinarea deținutului Corneliu Zelea Codreanu împreună cu 13 legionari condamnați la închisoare, de către angajați ai Legiunii de jandarmi: „Desigur, este regretabil că se pot petrece asemenea evenimente; dar nu putem uita că cei care au murit erau asasini şi criminali (…) care au provocat multe necazuri. Eliminarea câtorva indivizi care n-au respectat legea nu trebuie să tragă prea tare în balanţă, dacă ţinem seama de liniştea ţării.“. (cf. Paul D. Quinlan, Regele Playboy – Regele Carol al II lea de România, Editura Humanitas, București, 2001, apud Gabriel Constantinescu, Şah la rege – declinul monarhiei românești în secolul XX, Editura Christiana, București, 2007). Iar România ortodoxă a avut numai liniște după asasinarea lui Codreanu, intrând în robia iudeo-bolșevismului ateu.

Să judece cititorii cine a fost cu adevărat Hristosul Neamului românesc:legionarul Corneliu Zelea Codreanu sau Patriarhul afemeiat Miron Cristea?

În al treilea rând, Codreanu a fost întemeietorul unei noi religii pentru care au murit martiric mii de etnici români din temnițele comuniste. Acei mucenici ai închisorilor sunt adevărații Hristoși ai Neamului, cei care au pus bazele unei noi credințe: Credința Neamului Românesc. Un creștinism de rit etnic, individualizat după specificul fiecărui Neam.

Vrăjmașii Neamului știu că o generație de români a biruit moartea prin credința legionară. Hristosul Neamului românilor a Înviat!

(Va urma)

Sfânta Tradiție progresistă a Patriarhiei – Preafericitul pederast Nicodim

Patriarhul Nicodim Munteanu a fost un gay practicant până la trecerea la cele veșnice. Acesta a recunoscut în faţa ministrului Justiţiei de la acea vreme: „Ei, să mă aresteze şi pe mine, că şi eu sunt pederast“.Este evident că Preafericitul pederast Nicodim poate fi considerat un membru venerabil al actualei mișcări progresiste denumită LGBTQ. Trei surse credibile confirmă acest adevăr incontestabil.

Sursa nr.1: Alexandru Vaida-Voevod

Vaida-Voievod (1872-1950) a fost medic, lider marcant al Partidului Naţional Român din Transilvania militând pentru Unirea de la 1918 și apoi prim ministru al unui guvern ţărănist. A ajuns în funcţia de consilier al Regelui Carol al II lea.

Alexandru Vaida-Voievod relatează în memoriile sale o convorbire cu Nicolae Iorga – consilier regal la acea vreme – la căpătâiul regretatului patriarh Miron Cristea: „Stăteam cu Iorga și cu ceilalți «demnitari» lângă cata­falcul primului patriarh al României, Miron Cristea, în salonul gării din București.

– Cine îi va fi succesorul? mă întreabă Iorga.

– Cred că singur Bălan ar putea atinge măsura…, dar Bălan nu primește.

– Știu, mi‑a trimis vorbă. Atunci nu rămâne decât Ni­codim.

– Da, dar d‑ta îi cunoști meteahna?

– Am auzit și eu, însă oricum a trecut bine de vârsta canonică; de la o vreme omul se astâmpără.

– Da, da, termină Iorga dialogul, se astâmpără activ ca să continue pasiv.“ (Vaida‑Voevod, Memorii, vol. 2, p.201 apud Oliver J. Schmitt, O istorie a Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Humanitas, p. 148).

Se vede că Iorga cunoștea cele trei categorii de homosexuali: activi, pasivi și versatili.

„În timp ce patriar­hul Miron Cristea a fost acuzat în repetate rânduri că ar fi avut relații cu femei, succesorul său Nicodim Munteanu ar fi fost demis din funcția de episcop de Huși în 1923 pentru molestarea unor seminariști și degradat la funcția de stareț al Mănăstirii Neamț“, relatează istoricul Oliver Schmitt. Într-adevăr, deși avea o vechime de 14 ani în rangul de episcop, între 1924 și 1935 Nicodim a fost retrogradat la funcţia de stareț al Mănăstirii sale de metanie, pe care a  transformat-o într-o veritabilă mănăstire LGBTQ.

Cazul unui elev de seminar agresat sexual de pedofilul Nicodim Munteanu, pe vremea când era episcop la Huși: „Îi prezintă Patriarhului cererea de transferare a unui nepot al preotului Alex. Ionescu (Stejarul) pentru Bucureşti. O aprobă. O prezintă pe a lui Sârbu. Patriarhul sare ca aprins: «Nu, nu!» (De ce? Sârbu, ca elev de seminar la Huşi, a fost atras de Episcopul Nicodim (apoi, Patriarh) spre a-şi satisface poftele homosexuale. S-a opus şi a vorbit.) Arată cele 2 cărţi de vizită, adăugând că aceşti oameni nu pot fi refuzaţi. Şi Patriarhul aprobă venirea lui Sârbu la Biserica Ceauş Radu, de unde se transferă, la scurt timp, dincolo de Gara de Nord.“ (Dudu Velicu, op.cit., vol II, p.187)

În 13 februarie 1948, „Episcopul Galaction Gordun a vorbit cu groază despre problema homosexualității din Mănăstirea Neamț, «acest focar nemaipomenit de imoralitate», unde, după miezul nopții, se fac orgii neroniene (sau ca-n vechile cetăți grecești, în epoca de decadenţă a Eladei)“. (Dudu Velicu, op.cit., vol.II, p.15).

În octombrie 1957, mitropolitul Justin Moisescu era preocupat pentru că Securitatea descoperise arme la unii călugări și practici homosexuale în rândul altor călugări din Mănăstirea Neamț. Arhimandritul Victor Ojog, egumen al Mănăstirii și profesor de muzică psaltică la Seminarul teologic, împreună cu alţi monahi vieţuitori, fuseseră arestaţi de Securitate pentru activităţi homosexuale. Mitropolitul a acceptat anchetarea stareţului și a celorlalţi pentru deţinere de arme însă a făcut intervenţii la Guvern „rugând să nu dea extindere problemei homosexualităţii (3-6 ani închisoare“. (Dudu Velicu, op.cit., vol II, p.233)

Sursa nr.2: Vladimir Dumitrescu

Vladimir Dumitrescu (1902-1991) a fost un prestigios istoric arheolog și doctor în Litere și Filosofie, unul dintre întemeietorii arheologiei moderne. Pentru câteva luni (septembrie 1940-ianuarie 1941) a deţinut funcţia de subsecretar de stat la Ministerului Cultelor. În această calitate a intrat în contact cu realităţile administrativ-organizatorice ale Bisericii Ortodoxe Române.

„Patriarhul țării (Nicodim Munteanu-n.n.), dovedit homosexual, nu numai din timpul când era călugăr mai mult sau mai puțin tânăr la vreo Mănăstire, ci la vârsta de șaptezeci de ani, când, ducându-se la Iași pentru înscăunarea Mitropolitului Moldovei – se repede ca o bestie la valetul ce avea misiunea să-l îngrijească.“.

„Trecerea mea pe la Ministerul Cultelor mi-a spulberat și ultimele iluzii pe care le mai aveam despre preoțimea română, de la primul Vlădică până la ultimul preot de mir, convingându-mă, așa cum am mai spus, de necesitatea separării bisericii de stat. (…) Iar în timp ce sute, și chiar mii de preoți, veneau să-mi vorbească numai despre transferări, salarii și alte meschinării lumești, îi pot număra pe degete pe acei ce mi-au vorbit despre problemele spirituale ale bisericii românești.”. (Vladimir Dumitrescu, Mărturisirile unui „criminal politic”, Editura Babel, 2013, pp.184-185).

Sursa nr.3: Dudu Velicu

Dudu Velicu (1905-1977) a fost un teolog instruit și ancorat în viaţa bisericească. Între 1936 şi 1939 a ocupat funcţia de secretar personal al patriarhului Miron Cristea. Apoi a fost director al cancelariei Mitropoliei Moldovei, în vremea celui de-al Doilea Război Mondial – funcţionar la Secţia de Cenzură Externă, pentru ca din 11 februarie 1943 şi până la 23 august 1944 să ocupe postul de director de cabinet al lui Eugen Cristescu, şeful Serviciului Special de Informaţii. După anul 1951 a lucrat la Serviciul Relaţii Externe al Administraţiei Patriarhului Justinian Marina.

Ziarul Lumina, cotidianul Patriarhiei Române din 22 februarie 2011, îl certifică pe Dudu Velicu ca un cronicar bisericesc: „De la Dudu Velicu avem o frescă detaliată asupra evenimentelor şi faptelor care se consumau în Biserica Ortodoxă Română după al Doilea Război Mondial, un autentic letopiseţ al perioadei contemporane.“.

Ca un adevărat apostol al lui Hristos, Nicodim și-a făcut ucenici pe care-i iubea nelimitat. Despre câţiva parteneri sexuali ai patriarhului Nicodim Munteanu aflăm detalii de la Dudu Velicu în Însemnări zilnice publicate în două volume de Arhivele Naţionale ale României.

Iubitul gay al Patriarhului, mărturisitorul Vasile Vasilache

Vasile Vasilache a urmat cursurile seminarului de la Huși între anii 1921-1929 unde era Episcop preaiubăreţul Nicodim Munteanu. Este evident că profesorul și-a iniţiat elevul în arta iubirii aproapelui. Peste ani, în septembrie 1936, Nicodim, ajuns mitropolit al Moldovei, a chemat Duhul Sfânt punându-și mâinile pe capul vrednicului Vasilache și hirotonindu-și iubitul ucenic gay. Ajuns patriarh, Nicodim l-a instalat ca secretar patriarhal. Între anii 1945-1948, în calitate de stareţ al Mănăstirii Antim, Vasile Vasilache a pus bazele Rugului Aprins al Maicii Domnului. Printre membrii Rugului Aprins s-a aflat și preotul profesor Dumitru Stăniloae, care este propus acum pentru canonizare.

Încă din volumul I la pag.35, Dudu Velicu prezintă „La Mănăstirea Antim din Capitală este stareţ arhimandritul Vasile Vasilache, un discipol iubit al Patriarhului Nicodim, care intenţionează să-l numească arhiereu, însă s-a opus Ministerul Cultelor.“. Nicodim avea atunci 81 de ani!

„Postul de paroh al bisericii ortodoxe din Paris „nu poate fi ocupat în nici un caz de arhim. Vasile Vasilache şi numai pentru că este omul de casă şi «ciracul» Patriarhului Nicodim, deoarece faptele lui întrec pe acelea ale arhim. Teofil Ionescu, şi anume: este homosexual, pe lângă lipsa de caracter care-l încoronează“ (Dudu Velicu, op.cit., vol.I, p.50)

Patriarhul Nicodim a luptat jertfelnic cu regimul comunist care legiferase homosexualitea ca infracţiune. Un motiv întemeiat pentru a fi canonizat ca mucenic al Bisericii LGBTQ.

Anul trecut, Patriarhul Nicodim a încercat să realizeze surpriza, numindu-l pe arhimandritul Vasile Vasilache – unul din “ucenicii” lui iubiţi – arhiereu vicar patriarhal, însă Ministerul Cultelor, cunoscându-i antecedentele celui în cauză (homosexualism), a contracarat acţiunea. (Dudu Velicu, op.cit., vol.I, p.101).

Insistenta patriarhului Nicodim de a-și promova iubitul în demnitatea de arhiereu atinge cote paroxistice. Împotriva acestei decizii personale au luat atitudine numeroși clerici dar și politicieni comuniști ai vremii. „Ierarhii transilvăneni au fost foarte indignaţi, iar prăpastia dintre ei şi Patriarh se adânceşte astfel tot mai mult.“ (Dudu Velicu, op.cit., vol.I, p.34)

Iubitul gay al Patriarhului, Arsenie Dumitru – moștenitorul averii lui Nicodim

„Arsenie Dumitru, servitorul Patriarhului Nicodim, va intra în curând în monahism, şi iată din ce cauză: Cu câteva zile în urmă, Patriarhul Nicodim şi-a făcut testamentul, prin care lăsa toată averea lui personală, aflătoare în Palatul patriarhal şi la Mănăstirea Neamţ, «ucenicului meu iubit», Arsenie Dumitru.

După ce şi-a făcut testamentul, Patriarhul Nicodim a oferit o masă copioasă, la care au participat oamenii săi de casă, intimii, şi anume: prof. I. D. Ştefănescu cu doamna, arhimandritul Melchisedec Dumitru, secretarul său, arhimandritul Vasile Vasilache, Arsenie Dumitru. Când toţi invitaţii se aflau la masă, în frunte cu Patriarhul, acesta a întrebat unde este Arsenie. I s-a răspuns că este indispus puţin, dar că va veni mai târziu. Patriarhul a insistat să vină Arsenie imediat. După o oarecare aşteptare, apare Arsenie, având oarecum aerul unei tristeţi pe faţă. Patriarhul i se adresează imediat, zicând:  «V-aţi lăsat aşteptat, Înalt Prea Sfinţite Patriarh!»

Cei prezenţi s-au privit reciproc. Atunci, Patriarhul a adăugat: «Da, da, Înalt Prea Sfinţite Patriarh, căci acum eşti patriarh, că ţi-am lăsat averea mea, iaca, dar numai dacă te faci călugăr; altfel … de …».

Iată extravaganţe patriarhale intolerabile!

Arsenie Dumitru, ca şi Truşcă, a fost numit agent în Prefectura Poliţiei Capitalei încă din timpul lui Armand Călinescu, la dorinţa Patriarhului Nicodim şi «ataşat» pe lângă persoana acestuia. Mai târziu, a fost pus în cadrul disponibil, apoi reintegrat. Azi este comisar-ajutor în Prefectura Poliţiei Capitalei, având şi legitimaţie, care a fost văzută, cu viza la zi.“ (Dudu Velicu, vol. I, pp.128-129).

Iubitul gay al Patriarhului, arhimandritul Partenie Bucșu

„Arhimandritul Partenie Buşcu, stareţul Mănăstirii Cernica, fiind unul din ucenicii iubiţi ai Patriarhului Nicodim, acesta îl va propune Sinodului care va avea loc la 26 mai a. c. (1946-n.n), pentru postul de arhiereu vicar patriarhal.“ (Dudu Velicu, op.cit., vol.I, p.144)

Preafericitul Nicodim a recunoscut că este pederast

„Vineri, 5 aprilie 1946, Patriarhul Nicodim a avut la dejun ca invitat pe ministrul Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu. Invitaţia s-a făcut cu scopul de a-l pune pe ministru în curent cu acţiunea care se duce împotriva arhimandritului V. Vasilache şi implicit împotriva şefului Bisericii. Patriarhul l-a rugat pe ministru să se ocupe personal de această problemă, ceea ce i s-a făgăduit. Acţiunea Patriarhului a fost provocată de faptul că i s-a prezentat fişa arhimandritului V. Vasilache de către preotul Alexandru Marinescu, director general al Cultelor. Fişa i-a fost dată de Siguranţă (Emil Bodnăraş, tov. I. Vască). Patriarhul a răspuns: «Ei, să mă aresteze şi pe mine, că şi eu sunt pederast.». El voieşte să-i descopere, prin justiţie, pe clericii care eventual au dat informaţiile necesare.“ (Dudu Velicu, op.cit., vol.I, p.131)

P.F. Daniel, un vrednic urmaș al pederastului Nicodim

Patriarhul Nicodim Munteanu – un mărturisitor al Luminii în vremuri întunecate este titlul unui cuvânt de elogiere al P.F. Daniel, vrednic urmaș al pederastului Nicodim.  „Patriarhul Nicodim Munteanu a fost unul dintre marii ierarhi ai Bisericii noastre din secolul al XX-lea. A păstorit ca episcop la Huși, ca mitropolit al Moldovei și Sucevei și ca patriarh al României.(…) După aceea, a devenit episcop la Huși, unde a stat până în 1924, iar între anii 1924-1935 s-a retras la Mănăstirea Neamț, fiind starețul mănăstirii. Patriarhul Nicodim, ca stareț-episcop al Mănăstirii Neamț, a legat activitatea socială cu cea spirituală într-un mod tradițional românesc. Niciodată în spiritualitatea noastră nu s-a ajuns la excese de a înainta atât de mult din punct de vedere mistic, încât să fie uitată iubirea față de aproapele. † Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române“.

Este de notorietate faptul că episcopul Corneliu a fost studentul lui Daniel Ciobotea care a insistat mai târziu să-și pună mâinile, hirotonindu-l cu harul PreaSfântului Duh, ca arhiereu la Huși. Ca și precedesorul său Nicodim, episcopul Corneliu a fost retras temporar, la Mănăstirea Văratec. Este dovada că Sfântul Sinod al Sfintei noastre Biserici, consideră că practicile sexuale ale lui Corneliu nu-i afectează harismele de Preasfinţit. Și-atunci, de ce credincioșii ortodocși sunt instigaţi la ură numai faţă de persoanele LGBTQ neclericale?

Peste 15.000 de preoţi ortodocși, la fiecare Sfântă Liturghie, rostesc rugăciunea: „Pe adormiţii întru fericire patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, Miron, Nicodim, Justinian si Iustin, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa.“.Mai corectă ar fi rugăciunea: Vrednic de pomenire este adormitul întru fericire Patriarh pederast Nicodim.

Sfântul Ignatie Teoforul îi îndemna pe credincioșii creștini:„Cu toţii urmaţi pe Episcop dupã cum Iisus Hristos urmeazã pe Tatăl,  iar pe preoţi, ca pe Apostoli“. Iată argumente patristice care motivează creștinii gay să fie credincioși ai Bisericii lui Hristos.

Căsătoria heterosexuală – dispreţuită de monahismul asexuat ortodox

De 2000 de ani, câteva texte ale Noului Testament justifică respingerea căsătoriei dintre un bărbat și o femeie, apreciată doar ca o consecinţă a desfrânării partenerilor heterosexuali. Pe acest temei scripturistic a apărut monahismul ortodox în Biserică.  

Este cel puţin suspect că Apostolul Pavel – un bărbat necăsătorit – nu era preocupat de perpetuarea speciei umane, ignorând porunca biblică: Creșteti și vă înmultiti și stăpâniti pământul.

Sfântul Apostol Pavel a decretat pentru credincioșii creștini abolirea heterosexualităţii, a claselor sociale și a identităţii etnice: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus.“. (Episcopa către Galateni 3,28).

Același Pavel se adresează și corintenilor pe aceeași temă de subminare a căsătoriei heterosexuale: „Cât despre cele ce mi-aţi scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie. Dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său.“. (I Corinteni 7, 1-2).

Pavel insistă în teoria sa homofobă (fobia de perpetuare a speciei umane), recomandând necăsătoria: „Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt eu însumi. Celor ce sunt necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca şi mine. Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească.“. (I Corinteni 7, 7-9).

Condamnabil este faptul că, în baza acestor texte scripturistice, unii monahi și monahii își justifică activităţile LGBTQ, deși refuză relaţiile heterosexuale. Condamnabil la alţi monahi ortodocși este faptul că atunci când își descoperă heterosexualitatea, refuză oficializarea unei căsătorii, recomandată ca excepţie de apostolul Pavel. Cei rămași, necontaminaţi de aceste teorii homofobe (fobia de a perpetua specia umană) nu mai contează în ecuaţia dominantă a monahismului ortodox.

Este o adevărată blasfemie, pretenţia monahilor (inclusiv a episcopilor) de a se preocupa de Familia Tradiţională, din moment ce ei resping căsătoria dintre un bărbat și o femeie, considerându-se „aleșii Domnului“ ca monade asexuate.

Iată suficiente motive pentru ca Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să recunoască Episcopatul LGBTQ avându-l ca fondator onorific pe Patriarhul Nicodim – Sfântul Mucenic Pederast.

UNDE SUNT BANII PĂRINTELUI IUSTIN PÂRVU, PREAFERICITE DANIEL?

Foto: Miron Manega, Certitudinea

„Sentința civilă numărul 722 C pronunțată la data de 9 iunie 2010 de Tribunalul Neamț, în Dosarul nr. 24/103/2010, ce a avut ca obiect «reparare prejudicii – Legea nr.221/2009, reclamant – Părintele Justin Pârvu iar pârât – statul român, reprezentat prin Ministerul de Finanțe – Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Neamț, pentru condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989», a acordat daune morale în cuantum de 10.000.000 euro, prin echivalent în lei 42.000.000 lei, fără cheltuieli de judecată“. Citatul de mai sus este extras din lucrarea Părintele Justin Pârvu – Ceahlăul ortodoxiei românești. Misiunea pastorală, Editura Babel, Bacău, 2024, p. 47. Autor este teologul Costică Huiban, col. rtg. M.A.I., licențiat în Drept și în Teologie Pastorală ortodoxă.

Este cunoscut faptul că părintele Iustin Pârvu a fost șeful Frăției de Cruce legionară a Seminarului Sf. Gheorghe din Roman. A fost arestat și apoi condamnat la 12 ani de închisoare. După săvârșirea pedepsei inițiale, prin alte două ordine de arestare consecutive, a fost internat în Lagărul de muncă de la Culmea și apoi în Lagărul de la Periprava. A fost eliberat definitiv la data de 6 mai 1964. În total, Iustin Pârvu a efectuat o detenție neîntreruptă de 15 ani, 11 luni și 21 de zile.

Sentința emisă de Tribunalul Neamț, necesită o anchetă bisericească

Arhiepiscopul și Mitropolitul Teofan Savu, în calitate de chiriarh al locului, era cel care putea aproba gestionarea sumelor de bani primite de starețul Iustin Pârvu de la statul român, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Neamț (potrivit prevederilor art. 74, alin. (4), art. 79, alin. (1) și (4), art. 88 și ale art. 193 din Statutul pentru organizarea și funcționarea B.O.R.). Regulamentul pentru organizarea vieții monahale și funcționarea administrativă și disciplinară a mănăstirilor interzice orice bunuri personale ale starețului sau monahului.

Ar fi util ca Arhiepiscopia Iașilor – reprezentată de Mitropolitul Teofan – sau Cancelaria Sfântului Sinod – prezidată de Patriarhul Daniel, să emită un comunicat oficial cu precizări privind modul în care au fost administrate sumele dispuse de instanța de judecată ca „daune morale în cuantum de 10.000.000 euro, prin echivalent în lei 42.000.000 lei“. Credincioșii ortodocși români au dreptul să afle că părintele Iustin Pârvu a fost unul dintre cei mai importanți filantropi ai Bisericii Ortodoxe Române.

Este cunoscut faptul că părintele Iustin Pârvu a viețuit doar în simple chilii monahale, de-a lungul celor 22 de ani de ședere în cele două mănăstiri ctitorite, exclusiv din banii credincioșilor. Dealtfel, în perioada desfășurării procesului, părintele Iustin a fost internat în spitale din Iași și din Cluj. Reîntors în Petru Vodă, la mijlocul lunii mai a anului 2010, s-a aflat o perioadă îndelungată în stare de convalescență.

Monahi viețuitori din Mănăstirea Petru Vodă au declarat că nu au cunoștință despre această Sentință civilă a Tribunalului Neamț și nici despre sume importante de bani care să fi intrat în conturile vreuneia dintre cele două mănăstiri coordonate de cel supranumit „duhovnicul Neamului românesc“.

Vasilică Militaru

Articol preluat din revista CERTITUDINEA nr. 158/2024

CERTITUDINEA nr. 158. Ciudatul complex istoric al Rusiei față de „mămăligarii” români

O Românie prea mică pentru un Puric atât de mare!

În urma spectacolului cu mesajul subtil „Votaţi, mă“, s-a stârnit o furtună în paharul cu apă al precocei campanii electorale. Mass media românească a publicat știrea unei candidaturi a actorului Dan Puric la Președinţia României. George Simion s-a grăbit să infirme că ar fi din partea AUR-ului său. Cel căruia îi place să fie gratulat cu apelativul „maestre“, s-a lăsat invitat la postul Antena 3 în emisiunea Sinteza Zilei moderată de Mihai Gâdea. Acesta a dezvăluit că programase o întâlnire cu „maestrul“ pentru a deschide emisiunea Biroul Președintelui, ceea ce induce ideea că Dan Puric a premeditat o punere în scenă.

În privinţa candidaturii, Puric nici n-a confirmat dar nici n-a negat vreo intenţie. S-a arătat îngrijorat de mesajele de susţinere, primite din diaspora, și a lansat un misterios „Așteptăm să vedem ce se întâmplă!“.

Surprinzătoare a fost dezicerea publică a lui Dan Puric de revista Certitudinea și de ispravnicul de concept al acesteia, Miron Manega. Este vorba despre distribuirea revistei cu nr. 104 în sala spectacolului organizat în 27 martie 2022. Iată lepădarea publică a lui Puric: „La Teatrul Naţional, în loc să se bucure de un spectacol de excepţie de Ziua Mondială a Teatrului, n-au văzut absolut nimic. Ei au văzut ceea ce au fost educaţi. Era vorba de o revistă care a fost răspândită acolo. Era vorba de Certitudinea, fără niciun soi de legătură cu spectacolul, cu impresarul meu, cu mine. A fost un act făcut de, mă rog, de cineva, de redactorul de acolo. Ei nu au observat că eu mi-am dat sufletul pe scenă acolo vorbind despre istoria teattrului, despre contextul nostru. Ei au văzut asta. … Ce poţi să le zici la oamenii ăștia?“.

„Maestrul“ s-a ofensat că spectatorii au fost atrași de paginile revistei Certitudinea. Însă Dan Puric este indicat colaborator permanent al Certitudinii iar, în numărul cu pricina, semnase articolul „Inima poporului meu“. Mai mult, acesta este nașul denumirii revistei. Astea da prinţipii, mon cher!

Dan Puric s-a confesat auto-răspopitului pastor adventist: „Se dă în Biserică, în credința neamului. Se dă în familie.“.

Cine dă în „Biserică“, domnule Puric? Bieţii credincioși practicanţi (din ce în ce mai puţini) asistă neputincioși la o luptă purtată chiar în interiorul Bisericii. Iar acest război se dă între arhierei. Dacă Hristos a fost plimbat pe vremuri de la Ana la Caiafa, acum alţi doi arhierei, Teodosie și Daniel, sfâșie cămașa lui Hristos.

Dar în „credința neamului“, oare cine dă mai tare? Candidatul cu pretenţii de Apostol al Neamului, ar trebui să știe că Biserica nu recunoaște decât credinta creștin-ortodoxă. Iar credinţa Bisericii este incompatibilă cu credinţa neamului, catalogată drept erezie. Biserica Ortodoxă a condamnat etno-filetismul în Sinodul local al Patriarhiei Constantinopolului din 1872, sub prezidiul Patriarhului Ecumenic Antim al VI-lea.  Hotărârea sinodală condamna „filetismul, discriminările filetiste, disputele etnice, invidiile şi discordiile“ în Biserica lui Hristos. Este invocat și un temei scripturistico-eclesiologic: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus.“ (Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel, cap. 3, 27-28). De aceea Biserica are pretenţia existenţei unui singur neam, cel creștin.

Cine vorbește despre credinţa neamului, ar trebui să știe că nu Biserica, ci legionarii lui Codreanu au fundamentat conceptul de Credinţă a Neamului Românesc: credinţa în Dumnezeu unită cu dragostea de Neam, cu N mare. Însă maestrul se ferește de rostirea cuvântului legionar precum dracu´ de tămâie! În această Credinţă a Neamului au fost educaţi românii din cuiburile legionare și pentru această Credinţă s-au jertfit martirii români contemporani, inclusiv cei din temniţele comuniste. Dar, vai, ce face Biserica pentru recunoașterea martirajului din temniţe? Nimic, iar Puric o știe și tace complice. Un arhiereu, preşedinte al Comisiei sinodale de canonizarea a sfinţilor români, îl ameninţa cu procese pe autorul Acatistului Sfinţilor martiri și mărturisitori și al Sfintelor mărturisitoare din temniţele comuniste. Biserica, alături de parlamentari și guvernanţi, și-a ales calea. Aceasta condamnă Mișcarea Legiunii ca pe o organizaţie etno-filetistă, criminală și antisemită. Atunci, care Biserică și ce credinţă sunt atacate, maestre?

Singura organizaţie etno-filetistă recunoscută prin lege în România este Federaţia Comunităţilor Evreiești din România – Cultul Mozaic. De aceea Noam Chomsky, pe care l-a gratulat Puric drept „evreu teribil de inteligent“, își permite să emită teorii conspiraţioniste despre căpușarea naţiunilor creștine.

Despre „atacul la familie“, ar trebui să-ţi amintești, maestre, de sfatul părintelui Iustin, dat în privinţa divorţului de prima ta soţie, Carmen. Unde a dus neascultarea? Hristos și-a expus părerea despre familia monogamă în convorbirea cu femeia samarineancă iar Sfântul Vasile cel Mare a emis niște canoane în privinţa celei de-a treia căsătorii. Însă se poate și să crezi că ești creștin doar citându-l pe Papini cum povestește despre Viaţa lui Iisus. În fond, se poate orice.

semnează: teologul lu´ pește

P.S. Un Președinte ales are nevoie de o echipă de oameni fideli care să-l consilieze. Unde sunt cei care, în diferite momente ţi-au fost alături, maestre? Unde sunt Carmen – prima ta soţie, Ileana – cea de-a doua soţie, Iulia, Ștefan, pr. Iustin Pârvu, bădia Corneliu, monahul Atanasie Ștefănescu, dr. Pavel Chirilă, Călin Georgescu sau Miron Manega? Pentru tine, maestre, sunt doar niște cadavre pe care ai călcat ca să te ridici pe soclul de pretins Președinte al poporului român.

Cum a cucerit Yahweh Roma – Creștinismul și Marea Minciună

LAURENT GUYÉNOT

Poporul minciunii

Primo Levi, autor italian al cărții Dacă acesta este un om (1947) – „un pilon al literaturii despre Holocaust” conform Wikipedia –, a scris o scurtă poveste fictivă intitulată „Un testamento”, constând în ultima recomandare a unui membru al breslei „smulgătorilor de dinți” către fiul său. Aceasta se termină cu aceste cuvinte:

“Din tot ceea ce tocmai ai citit poți deduce că minciuna este un păcat pentru alții, iar pentru noi o virtute. Minciuna este una cu meseria noastră: ar trebui să mințim prin cuvinte, prin ochi, prin zâmbet, prin îmbrăcăminte. Nu numai pentru a înșela pacienții; după cum știți, scopul nostru este mai înalt, iar minciuna, nu răsucirea mâinii, ne face să avem puterea reală. Cu minciuna, învățată cu răbdare și exercitată cu evlavie, dacă ne ajută Dumnezeu vom ajunge să stăpânim această țară și poate lumea: dar aceasta nu se poate face decât cu condiția să fi putut minți mai bine și mai mult decât dușmanii noștri. Nu voi vedea acea zi, dar voi o veți vedea: va fi o nouă epocă de aur, când în circumstanțe extreme soluții vom fi forțați să smulgem din nou dinții, în timp ce ne va fi suficient să guvernăm statul și să administrăm treburile publice, să împrăștiem minciunile evlavioase pe care am învățat să le ducem la perfecțiune. Dacă ne dovedim capabili de asta, imperiul smulgătorilor de dinți se va extinde de la Est la Vest până la cele mai îndepărtate insule și nu va avea sfârșit.”[1]

Nu există valoare literară în această proză. Singurul său interes este întrebarea pe care o generează: Pe cine înțelege Levi, prin această societate de mincinoși profesioniști, a căror meserie se transmite din tată în fiu și al căror plan este să cucerească lumea? La cine se referă metafora? Și se poate pune și o altă întrebare: Ce este acest „testament” al lor?

Chiar dacă nu am ști din ce bandă de mincinoși profesioniști aparținea Levi (din tribul lui Levi erau recrutați preoții dumneZeului lui Israel-n.n.), „Dumnezeul” lor i-ar da dreptate: Există un singur zeu care și-a antrenat poporul să mintă și le-a promis dominația lumii și acesta este zeul Israelului. „Israel”, amintește-ți, este numele pe care l-a dat Domnul lui Iacov, după ce Iacov l-a mințit pe bătrânul său tată Isaac, prin cuvinte și prin îmbrăcăminte: „Eu sunt Esau întâiul tău născut”, a spus el, îmbrăcat în „cele mai bune haine ale lui Esau”, pentru a-l uzurpa pe Esau din dreptul său de întâi născut (Geneza 27:15-19). Aceasta este, în sensul literal – și literar –, povestea fondatoare a Israelului. Atâta timp cât creștinii nu reușesc să vadă răutatea acesteia și corelarea acesteia cu comportamentul evreiesc, ei vor continua să joace rolul lui Esau.

Care este cea mai mare minciună evreiască din istorie? Incontestabil, este afirmația că evreii, dintre toate națiunile care locuiesc pe acest pământ, au fost cândva „aleși” de atotputernicul Creator al Universului pentru a lumina și a conduce omenirea – în timp ce toți dușmanii lor au fost blestemați de același Creator. Ceea ce este cu adevărat uluitor nu este enormitatea minciunii: mulți oameni se pot simți aleși de Dumnezeu și chiar și națiunile au făcut acest lucru. Dar numai evreii au reușit să convingă miliarde de ne-evrei (creștini și musulmani) de alegerea lor.
Cum au făcut-o? „Aproape din întâmplare”, a scris autorul evreu Marcus Eli Ravage în articolul său, obligatoriu de citit, din anul 1928 „Un adevărat caz împotriva evreilor”. Cred că factorul accidental a fost mai degrabă minor.

Teoria creștinilor conform căreia, după ce i-a ales pe evrei, Dumnezeu i-a blestemat pentru respingerea lor față de Hristos, nu contrazice, ci validează afirmația evreilor că ei sunt singurul grup etnic pe care Dumnezeu l-a ales, l-a iubit exclusiv și l-a ghidat personal prin profeții săi, de mii de ani. Am argumentat în „The Holy Hook” că acest lucru le-a dat evreilor o autoritate spirituală ambivalentă, dar decisivă asupra neamurilor [ne-evreilor]. De fapt, chiar și „blestemul” evreilor, care vine cu alegerea lor în viziunea creștină, a fost benefic pentru ei, deoarece evreimea nu poate supraviețui fără ostilitate față de, și dinspre, lumea neamurilor; asta face parte din ADN-ul său biblic.

Iisus i-a salvat pe evrei în sensul că ura lor față de creștinism le-a păstrat identitatea, care altfel ar fi putut pieri fără Templu. Potrivit lui Jacob Neusner, „Iudaismul, așa cum îl știm noi, s-a născut în întâlnirea cu creștinismul triumfător.”[2] Iudeofobia creștină avea un avantaj față de Iudeofobia păgână: cu Creștinismul, evreii nu erau doar urâți ca fiind atavic antisociali (i.e., Istoriile lui Tacitus v, 3-5), ci ca fiind poporul ales de Dumnezeu cândva, iar Tora lor a devenit bestsellerul mondial. „Alegerea” este un atu imbatabil în jocul națiunilor. Dacă te îndoiești de puterea ei, întreabă-te: Ar fi obținut evreii Palestina în 1948, fără acel card? Jokerul Holocaustului, singur, nu ar fi făcut-o!

Pe măsură ce am devenit din ce în ce mai conștient de rezonanța dintre spiritual și genetic, precum și de războiul evreiesc împotriva identității albe, am ajuns să mă întreb dacă noțiunea revelată de preferința și predestinarea divină evreiască nu a fost o otravă debilitantă, injectată lent în sufletul nostru colectiv. „Alegerea” evreiască înseamnă o superioritate metafizică care ne face pe noi, ne-evreii, a doua alegere a lui Dumnezeu în cel mai bun caz. Sigur, aceasta nu este o dogmă explicită a Creștinismului – Crezul nu include „Cred că Dumnezeu i-a ales pe evrei” –, ci doar un postulat de bază al hristologiei. Îl face asta mai puțin sau mai eficient împotriva sistemului nostru imunitar rațional? Este greu de spus. Cred că evreii și-au purtat alegerea de către Cel Gelos ca pe un fel de aură înfricoșătoare, asemănătoare semnului lui Cain care spune: „Oricine îl va ucide pe Cain se va pedepsi de șapte ori mai mult” (Geneza 4:15). Este potrivit să menționăm aici că Cain este strămoșul omonim al cheniților, un trib madianit aliat israeliților în timpul cuceririi Canaanului și că, conform „ipotezei chenite” a savanților, cultul iahvist este de origine chenită. [3] Cum au făcut-o? Cum au reușit evreii să-și introducă marfa de contrabandă Marea Minciună în religia exclusivă a națiunilor europene?

Aceasta este o întrebare legitimă și importantă, nu-i așa? Dintr-o perspectivă pur istorică, rămâne una dintre cele mai mari puzzle-uri; una pe care istoricii seculari preferă să o lase pe seama istoricilor Bisericii, care se simt confortabil că împăratul Constantin ar fi auzit voci lângă Podul Milvius.

Întrebarea este foarte simplă: Cum se face că Roma a ajuns să adopte ca temelie spirituală o doctrină și o carte (Biblia-n.n.) care susțin că Dumnezeu i-a ales pe evrei, într-o perioadă de iudeofobie romană larg răspândită? Și cum este posibil ca, la mai puțin de două secole după ce a transformat Ierusalimul într-un oraș grecesc numit Aelia Capitolina, unde evreilor li se interzicea intrarea, Roma să fi adoptat oficial o religie care anunța căderea Romei și un nou Ierusalim?

O parte a răspunsului este că unirea Imperiului sub o religie comună a fost o preocupare majoră a împăraților romani încă de la început. Înainte de creștinism, nu era vorba de eliminarea religiilor locale, ci de crearea unui cult comun care să dea o legitimitate divină și o legătură religioasă Imperiului. Când au căutat inspirație religioasă, romanii s-au îndreptat în general către Egipt.

Cultele lui Osiris (sau Serapis, așa cum a ajuns să fie numit din secolul al III-lea î.Hr.), ale surorii sale, Isis, și ale fiului lor, Horus, (sau Harpocrates, Horus Copilul) au fost extrem de populare în toată zona Mediteraneană și le-au oferit romanilor cel mai apropiat mod de o religie internaţională.

Hadrian (117-138) i-a dat lui Osiris trăsăturile lui Antinous, căruia i-a dedicat și un oraș nou, jocuri noi și o constelație. Originea lui Antinous este neclară. Istoria Augustană ne spune că el a fost iubitul gay (eromenos) al Împăratului Hadrian, iar mulți istorici încă reproduc această poveste, chiar dacă Istoria Augustană a fost expusă ca opera unui impostor.

După toate probabilitățile, această poveste este o propagandă creștină împotriva unei religii concurente. Antinous, al cărui nume este format din anti, „ca” și nous, „spirit”, se presupune că s-a înecat în Nil pe 24 octombrie, la fel ca Osiris, iar moartea sa a fost interpretată ca un sacrificiu. Ca divinitate, Antinous a fost asimilat lui Osiris și, prin extensie, lui Hermes, Dionysos și Bacchus, toate divinități ale lumii de apoi.

Pe un obelisc monolitic găsit la Roma, dar construit la Antinopolis, Antinous este desemnat ca Osiris Antinous. Cultul său trebuie, așadar, văzut ca o nouă expresie a cultului lui Osiris sponsorizat de Imperiu. Fața și corpul lui Antinous, sculptate în mii de exemplare, au fost o sărbătoare de sine a rasei albe care a dominat apoi lumea, din Anatolia până în Spania și din Marea Britanie până în Egipt.[4]

Ce contrast cu concurentul său, cultul Celui Răstignit. Întrebarea, atunci, devine: De ce l-a înlocuit Hristos în cele din urmă pe Osiris, absorbind chiar cultul lui Isis? Cum se face că gloriosul și încrezătorul în sine Imperiu Roman s-a convertit la cultul unui vindecător evreu torturat și executat de autoritățile romane pentru răzvrătire?

Aceasta este chestiunea evreiască pe care puțini oameni vor să o pună. Presupunând că Creștinismul este o creație umană – și aceasta este premisa mea –, este evident o creație evreiască în mare măsură. Cum au reușit evreii să creeze o religie pentru neamuri [ne-evrei] care ar eradica în cele din urmă toate celelalte religii din Imperiu – începând cu cultul Imperial?

Probabil că nu se va ajunge niciodată la o înțelegere deplină a acestei întrebări, dar cu ceea ce am învățat despre căile evreiești din ultima sută de ani, putem încerca să formulăm un scenariu rezonabil, unul care să nu implice un Dumnezeu vorbind cu împărații, ci un altul, dispozitiv vorbitor – bani – precum și pârghie politică a unei rețele transgeneraționale (ce se perpetuează pe mai multe generații-n.n.) evreiești hotărâtă să preia controlul asupra politicilor religioase ale Imperiului.

Astăzi noi știm că există astfel de rețele transgeneraționale evreiești, capabile să-și conducă imperiile sau națiunile gazdă spre ruină. De asemenea, știm că se pricep la fabricarea și promovarea religiei lor macabre iudeocentrice pentru goyim [ne-evrei].

Cele două fațete ale Marii Minciuni

Este cu adevărat necesară această căutare? Poate exista vreun beneficiu pentru civilizația occidentală în a-și pune la îndoială fundamentul creștin deja instabil? Și este Marea Minciună o problemă de o așa mare însemnătate? Înainte de a continua, vreau să-mi împărtășesc punctul de vedere asupra acestor întrebări, la care m-am gândit mult timp și serios.

„Măreția civilizației albe a izvorât din credința creștină.” O astfel de afirmație nu pare deloc controversată. Și totuși, cred că este complet greșită. Realizările civilizației noastre provin din forța interioară a rasei noastre, care include o tendință excepțională de a „idealiza”, prin care mă refer atât la a genera idei, cât și a la a munci pentru realizarea lor.

Geniul rasei noastre este să fim creatori de idei puternice care ne conduc înainte și în sus. Această capacitate, pe care Søren Kierkegaard o numește idealitate (In Vino Veritas, 1845), ce nu trebuie confundată cu ceea ce numim în mod obișnuit idealism, deși se poate susține că idealismul este vulnerabilitatea noastră, slăbiciunea inerentă puterii noastre.

Timp de secole, credința creștină a fost un vehicul – aproape s-ar putea spune o suprastructură – pentru dorința noastră de a idealiza și de a realiza; nu l-a produs. Nu preoții construiau catedralele în care ei oficiau (majoritatea bisericilor erau asociații colective de orașe, târguri și sate); trubadurii și poeții care au elaborat idealul sublim al iubirii care este „miracolul civilizației” noastre (Stendhal)[5], nu erau călugări; Johann Sebastian Bach a scris muzică bisericească, dar nu era duhovnic, iar Ave Maria ar suna la fel de grozav dacă i-ar fi cântat lui Isis; multe genii ale panteonurilor noastre europene, precum Dante, Leonardo da Vinci sau Galileo, erau catolici nominali prin obligație, dar iubitori secreți ai Sophiei (a se citi „Răstignirea zeiței”). Sursa geniului artistic, științific și cultural al rasei albe nu este creștinismul ci o altă mitologie mai inspiratoare decât un Creator ce suferă de toate viciile umane până la criminalitate.

Kevin MacDonald pune un punct discret, dar crucial, în prefața sa la Sabia lui Hristos a lui Giles Corey, când scrie că „aspectele adaptative ale Creștinismului” sunt cele care „au produs expansiunea occidentală, inovația, descoperirea, libertatea individuală, prosperitatea economică și legăturile puternice de familie.”[6] Acest lucru este adevărat dacă prin „aspectele adaptative ale creștinismului” înțelegem aspectele care sunt adoptate și adaptate din lumea antică greco-romano-germanică, mai degrabă decât din Vechiul și Noul Testament.

Printre aspectele adaptative ale creștinismului trebuie să fie numărate diferitele sale culori naționale. Ortodoxia rusă este bună pentru Rusia din același motiv pentru care confucianismul este bun pentru China: pentru că este o Biserică națională, așa că a fi ortodox rus înseamnă a fi patriot.

Același lucru s-ar putea spune și în trecut despre luteranism pentru Germania sau, într-un context mai restrâns, despre catolicism pentru Irlanda. Dar aceste versiuni naționale ale Creștinismului sunt, de fapt, în opoziție cu declarația sa de misiune universală (katholikos) și cu Roma papală.

Valorile familiei sunt, de asemenea, aspecte adaptative ale Creștinismului. Iisus și-a dezavuat propria familie (Matei 12,46-50) [În Evanghelia după Luca 14, 26, Iisus își condiționează adepții apostoli să-și urască propriile familii:„Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu.” – n.n.] iar Pavel învăța bărbatul să nu procreeze „bine este pentru om să nu se atingă de femeie”, căsătoria fiind recomandată numai celor care nu se pot abtine de la curvie „din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său” (1 Corinteni 7). „Valorile creștine” nu sunt deloc creștine, sunt pur și simplu conservatoare [din moment ce instituţia căsătoriei în scopul perpetuării speciei umane exista dinainte de Hristos – n.n.].De fapt, dacă ne uităm la expresiile sale populare, Catolicismul a fost atât de adaptabil încât se poate spune că este mai păgân decât evreiesc. Ce este evreiesc la Crăciun sau la Maica Domnului?

Problema creștinismului este legată de aspectele sale neadaptative care sunt și acum predominant evreiești. Nu este doar noțiunea grotescă că evreii sunt aleși, ci și caracterul și mai grotesc al zeului care i-a ales. În mod paradoxal, cu imaginea antropomorfă – sau ar trebui să spunem iudeomorfă – a lui Dumnezeu moștenită din Tora, Creștinismul a pus bazele ateismului modern și, poate, a dăunat iremediabil idealității neamurilor.

Deoarece Dumnezeul Vechiului Testament este „un meschin, nedrept, înnebunit de control, răzbunător, purificator etnic însetat de sânge; un […] bătăuș capricios de răuvoitor”, Richard Dawkins a decis să fie ateu, la fel ca marea majoritate a savanților din mediul creștin.[7] Toți, după propria lor recunoaștere, l-au confundat pe Dumnezeu cu Iahve și au căzut victime ale Marii Minciuni Biblice.

Și pentru că nu-L pot concepe pe Dumnezeu în afara paradigmei biblice, ei interzic Designul Inteligent din universități sub acuzația calomnioasă că este un alt nume pentru Dumnezeul biblic (vizionați documentarul Expelled: No Intelligent Allowed), în timp ce este de fapt o justificare a Sophiei grecești. Sociopatul Yahweh a distrus reputația lui Dumnezeu și a dus la lipsa de Dumnezeu modernă a Occidentului.

Și astfel, Marea Minciună Evreiască a născut Marea Minciună Atee – sau o vom numi Minciuna Darwiniană? „Iahve este Dumnezeu” și „Dumnezeu este mort” sunt ca cele două fațete opuse ale aceleiași monede. Civilizația noastră materialistă este de fapt mai evreiască decât Creștinismul pe care l-a respins, deoarece materialismul (negarea oricărei alte lumi) este nucleul metafizic al Bibliei ebraice (a se citi „Israelul ca un singur om: o teorie a puterii evreiești”).

Dacă Creștinismul ar putea include, printre aspectele sale adaptative, respingerea Dumnezeului gelos al Vechiului Testament și Marea Minciună a alegerii evreilor, atunci ar fi răscumpărat. Dar creștinii preferă să-și vândă sufletele diavolului decât să devină marcioniți.

În două mii de ani de existență, Creștinismul instituțional a evoluat constant în direcția opusă, devenind din ce în ce mai scripturistic, iudaizat și centrat pe Israel: de la Ortodoxie la Catolicism și de la Catolicism la Protestantism, tendința este inconfundabilă. La ce te mai poți aștepta de la o instituție (bsericească-n.n.) care i-a invitat mereu pe evrei și a declarat că aceștia încetează să mai fie evrei în momentul în care primesc botezul?

Și astfel Creștinismul a devenit o fundătură. Acum face parte din problemă, nu din soluție. Poate că ne-a servit bine câteva secole dar, pe termen lung, a devenit un instrument de aservire a neamurilor, puterii evreiești. Cel puțin, nu ne-a ajutat să o prevenim și nu ne poate ajuta să o depășim. Mulți se întreabă astăzi: De ce suntem atât de slabi? Este timpul să luăm în considerare ceea ce este evident: Faptul că am fost învățați de generații întregi să ne închinăm și să-l imităm pe Omul pironit pe cruce, sub presiunea evreiască, nu este cel mai bun stimulent pentru a rezista martiriului. Există o corelație evidentă între faptul că ți se spunea ieri că este moral să „îți iubești dușmanii” iar astăzi să faci pușcărie pentru „discursul instigator la ură”.

Nu am nicio rană personală față de creștinism. Catolicismul face parte dintre cele mai fericite amintiri din copilăria mea, iar sunetul clopotelor Bisericii nu eșuează niciodată să lovească o coardă adâncă în mine. Bunicii mei din partea mamei erau burghezi catolici care și-au ridicat o familie numeroasă și fericită, cu valori morale sănătoase. Dacă aș putea vedea vreo speranță în această clasă socială, aș fi un catolic politic ca Balzac, sau un catolic romantic ca Chateaubriand. Dar burghezia catolică este aproape dispărută, nefiind recuperată niciodată de la moartea Mareșalului Petain. Copiii lor i-au numit fasciști, iar nepoții lor sunt dependenți de pornografie. Catolicismul a părăsit și țara: nu mai există preoți și, oricum, la ce mai folosește un preot de țară dacă nu poate binecuvânta recolta de Paște? Prin urmare, din moment ce nu mai cred că Iisus a înviat literalmente din mormântul său, consider că creștinismul instituțional și-a epuizat potențialul de civilizație în Occident.

Uită-te la Papa al nostru, pentru numele lui Hristos! „În interiorul fiecărui creștin este un evreu” (Papa Francisc). Vorbesc ca francez, dar mă îndoiesc că Catolicismul american are mai mult Duh Sfânt. A murit în Dallas odată cu glonțul magic al lui Arlen Specter. Desigur, există catolici curajoși precum E. Michael Jones, care a surprins geniul malefic al rasei evreiești în cartea sa indispensabilă despre Spiritul revoluționar evreiesc. Dar profesorul Jones este excepția care întărește regula. Și nici măcar nu vorbesc de protestantismul american, astăzi o forță mercenară a Sionismului.

Evreii la Roma înainte de războaiele iudaice

Cu mult înainte de a fi reambalată pentru neamuri, Marea Minciună a fost o auto-amăgire evreiască. După cum am detaliat la sfârșitul articolului meu: „Sionismul, Cripto-Iudaismul și Farsa Biblică”, în Babilonul secolelor al VI-lea și al V-lea î.Hr., o elită preoțească din Ierusalim a decis că Yahweh, zeul național al Israelului, deși aparent învins, era de fapt singurul zeu real și, prin urmare, Creatorul Cerului și al Pământului. O afirmație de râs, dar când perșii au cucerit Babilonul, acei evrei, care s-au găsit într-o poziție favorabilă după ce i-au ajutat pe perși, și-au propus să pretindă că monoteismul lor teoclastic, bazat pe excluderea tuturor celorlalți zei, era identic cu monoteismul tolerant al perșilor; cu alte cuvinte, că zeul lor tribal, Yahweh, era Ahura Mazda, Dumnezeul Raiului. Am arătat că înșelăciunea este evidentă în Cărțile lui Ezra și Neemia, unde doar perșii sunt înfățișați ca fiind convinși că Iahweh este „Dumnezeul cerului”, în timp ce pentru israeliți el este doar „zeul lui Israel”.

Ceea ce au realizat evreii preoți în Babilon în secolul al V-lea î.Hr. a fost o etapă preliminară pentru ceea ce o altă generație din aceeași distribuție preoțească avea să înceapă să planifice în secolul I d.Hr. la Roma, după ce fusese adusă acolo în condiții similare de captivitate. În timp ce Iahweh părea din nou învins, el a pornit să-și cucerească învingătorul din interior. Conspirația evreilor din Babilon de a-i păcăli pe perși cu monoteismul lor fals a fost planul pentru conspirația mai sofisticată a evreilor din Roma de a-i păcăli pe romani cu Creștinismul.
Între aceste două etape, evreii par să fi convins o parte din aristocrația romană că au fost primii monoteiști adevărați, închinătorii adevăratului Dumnezeu. Pentru greci și romani, Creatorul suprem era un concept filozofic, în timp ce cultele religioase erau politeiste prin definiție. De aceea, în jurul anului 315 î.Hr., aristotelianul Teofrast din Eresus i-a considerat pe evrei „filozofi prin naștere”, deși era tulburat de holocaustele lor primitive. Unii scriitori evrei (Aristobul din Paneas, Artapanos din Alexandria sau chiar Filon din Alexandria) reușiseră chiar să dea cacealma unor greci cu afirmația sălbatică că Homer, Hesiod, Pitagora, Socrate și Platon au fost inspirați de Moise.[8]

Evreii sunt menționați la Roma încă din secolul al II-lea î.Hr. S-a presupus că ei au fost în mare parte fenicieni convertiți la iudaism. Martin Bernal susține acea teză în Evrei și fenicieni, cu argumentul că „nu există nicio dovadă a evreilor în vestul Mediteranei înainte de distrugerea Cartaginei [146 î.Hr.]”, dar „după acea dată, au fost raportați pe scară largă acolo”, în timp ce fenicienii s-au estompat din paginile istoriei. Limbile și culturile fenicienilor și evreilor erau practic identice.[9] Peter Myers aduce o lumină suplimentară în articolul său bine documentat „Cartaginezii, fenicienii și berberii au devenit evrei”, susținând că „După distrugerea Cartaginei de către Roma, mulți cartaginezi și fenicieni s-au convertit la iudaism, deoarece Ierusalimul a rămas singurul centru al civilizației semitice vestice.”. Articolul din Encyclopedia Judaica despre Cartagina, citat de Myers, susține această ipoteză, adăugând că fenicienii, convertindu-se la iudaism după declinul lor politic, „și-au păstrat identitatea semitică și nu au fost asimilați de cultura romano-elenistă pe care o urau”. Această teorie, care explică și originea misterioasă a sefarzilor din Spania – o colonie cartagineză –, este de o importanță evidentă pentru a înțelege atitudinea evreilor față de Imperiul Roman, distrugător al civilizației feniciene.

Flavius Josephus evidențiază afinitatea străveche dintre fenicieni și evrei.

În 63 î.Hr., comunitatea evreiască a Romei a fost lărgită cu mii de prizonieri aduși înapoi din Iudeea de către Pompei și eliberați progresiv (Philo al Alexandriei, Legatio ad Caium, 156). Se crede că Iulius Cesar a introdus legislație pentru a le garanta libertatea religioasă și că legea a fost confirmată de Augustus, care i-a scutit și de serviciul militar. Se spune că Împăratul Claudius (41-54 d.Hr.) i-a expulzat pe evrei din Roma (Suetonius, Claudius xv, 4; Fapte 18:2), sau cel puțin le-a interzis să se adune (Cassius Dio lx, 6). Dar ei par să fi cunoscut vremuri favorabile sub Nero (54-68), a cărui soție Poppea Sabina este privită ca o evreică secretă de tip Estera în tradiția evreiască, deoarece istoricul evreu Flavius Josephus o numește „o adoratoare a lui Dumnezeu” (Antichități iudaice, xx, 195) și menționează sprijinul ei pentru eliberarea preoților evrei urmăriți la Roma (Vita 16).[10]

Întemeierea Bisericii Romane sub dinastia Flavian

În anul 70, noul împărat Vespasian și fiul său Titus au adus la Roma aproximativ 97.000 de captivi evrei (Fosephus, Războiul iudaic vi, 9), precum și membri ai nobilimii evreiești răsplătiți pentru sprijinul acordat în războiul din Iudeea – Josephus fiind cel mai mare si celebru dintre ei. Curând după aceea, când Josephus a început să lucreze la Antichitățile iudaice în 20 de volume, ni se spune că Evangheliile au fost scrise.[11] În aceeași perioadă, conform istoriei standard a Bisericii, avem deja la Roma o biserică creștină, condusă de un anume Clement al Romei (88-99). Clement trebuie să fi fost un evreu educat ca Josephus, pentru că singura lui epistolă autentică este caracterizată de numeroase ebraisme, trimiteri abundente la Vechiul Testament și o mentalitate levitică. O tradiție străveche și credibilă îl face un om liber al consulului Titus Flavius Clemens, un văr al împăraților flavieni. Aflăm de la Cassius Dio că Flavius Clemens a fost executat de Domițian, fratele și succesorul lui Titus, pentru „ateism” și „abatere către obiceiurile iudaice”. Soția sa Flavia Domitilla a fost alungată pe insula Pandateria (Ventotene). De-a lungul timpului, Flavius Clemens a ajuns să fie considerat un martir creștin, iar acest lucru a dat naștere ideii de persecuție a creștinilor de către Domițian. Dar istoricii resping acum această noțiune (nu există o persecuție clar atestată a creștinilor înainte de mijlocul secolului al III-lea)[12] și presupun că Flavius Clemens și Flavia Domitilla au fost acuzați pur și simplu de iudaizare, iar cel dintâi poate că s-a circumcis.[13] Unul dintre asasinii lui Domitian din 96 a fost un administrator al lui Domitilla pe nume Stephanus, ceea ce poate sugera o răzbunare evreiască.

Atitudinea flavienilor față de evrei era aparent duplicitară. Pe de o parte, păreau hotărâți să înlăture religia evreiască, pe care o vedeau, în mod corect, drept sursa separatismului evreiesc. Nemulțumit să fi distrus templul evreiesc din Ierusalim, Vespasian a ordonat și distrugerea celui din Leontopolis, Egipt. În general, romanii obișnuiau să integreze zeii învinși cu o ceremonie de evocatio deorum, prin care zeului i se acorda un sanctuar în Roma. Dar zeul Yahweh era considerat inasimilabil, motiv pentru care obiectele sale de cult erau tratate ca o simplă pradă, potrivit lui Emily Schmidt: „Tratamentul zeului evreu poate fi văzut ca o inversare a tratamentului sau a atitudinii tipic romane față de zeii străini, poate ca o anti-evocatio.”[14]

Pe de altă parte, biografia lui Josephus arată că Vespasian și Titus nu erau doar milostivi, ci chiar recunoscători față de evreii care s-au adunat la ei în Iudeea. Nu există nicio contradicție între cele două aspecte ale politicii evreiești a flavienilor: ei au reprimat separatismul evreiesc și au interzis prozelitismul evreiesc, dar au încurajat asimilarea evreiască. Evreii asimilaționiști au abandonat circumcizia și nu au avut nicio obiecție față de asimilarea sincretică a lui Iahve cu Zeus sau Jupiter. Aceeași politică dublă de bază a fost urmată de urmașii flavienilor Traian (98-117) și Hadrian (117-138).[15]

Din aceste fapte de bază și ținând cont de modelul stabilit de cercul preoțesc al lui Ezra din Babilon, nu este greu de imaginat ce se întâmpla la Roma în primul secol după Hristos.. Teoria pe care o voi discuta acum este așa: piatra de temelie a Bisericii Romano-Catolice a fost pusă mai întâi de o frăție secretă de preoți evrei, care fuseseră aduși la Roma de Vespasian și Titus după Războiul iudaic care a distrus Templul lor în anul 70 d.Hr. Unii câștigaseră favoarea și protecția lui Vespasian dându-i comoara fabuloasă a Templului care făcea posibilă ascensiunea lui pe tronul imperial. Flavius Josephus, care a dezertat la romanii din Galileea și a fost răsplătit peste măsură de Vespasian, poate să fi fost un membru influent al acelui cerc evreiesc. Acei evrei puternici, bogați și conștienți de sine, folosind asimilarea pentru disimulare, au avut motivul, mijloacele și oportunitatea de a fabrica religia sincretică care le-ar putea servi drept cal troian.

Împrumut această teorie din cartea lui Flavio Barbiero Societatea secretă a lui Moise: linia de sânge mozaică și o conspirație care se întinde pe trei milenii (2010). Autorul nu este un istoric instruit, ci un om de știință cu o minte ascuțită, curioasă și logică, combinată cu o imaginație deosebită și un gust pentru teorii cuprinzătoare. Există multe speculații în marea poveste pe care o dezvăluie, de la Moise până în timpurile moderne, dar este perspicace și consecventă. Cel puțin este un bun punct de plecare pentru a încerca să răspundem la întrebarea Cum au creat evreii Creștinismul.

Potrivit acelei teze, acești evrei preoți aduși la Roma de Vespasian și Titus s-au împăcat cu ruinarea națiunii și a Templului lor, dar nu renunțaseră la programul lor biblic de supremație evreiască; pur și simplu l-au reinterpretat din noul lor punct de vedere din interiorul capitalei Imperiului. Încă geloși pe nașterea lor și strict endogami, ei au păstrat și au transmis descendenților lor simțul misiunii de a pava Israelului un nou drum către destinul său. Nu putem nici măcar să presupunem că, sub aparenta lor loialitate față de Împărat, ei împărtășeau aceeași ură față de Roma care a inspirat textele evreiești din secolul I, precum Apocalipsele lui Ezra și a lui Baruch? În Ezra, vuietul Leului lui Iuda face ca vulturul Roman să izbucnească în flăcări și un Israel reunit și liber este adunat în Palestina. În Baruch, Mesia înfrânge și distruge armatele romane, apoi îl aduce pe Împăratul roman în lanțuri pe muntele Sionului și îl pune la moarte.[16] Aceeași ură față de Roma pătrunde în Cartea Apocalipsei, unde Roma, sub vălul subțire al Babilonului, este numită Marea Desfrânată, al cărei trup va fi mistuit de mânia lui Dumnezeu, pentru a face loc unui Ierusalim nou-nouț.

Să considerăm, ca ipoteză de lucru, că acești preoți evrei aveau un plan. Ei au adoptat strategia de rețea care le-a permis strămoșilor lor îndepărtați să se infiltreze în curtea persană și, astfel, să-și recapete puterea pierdută sub patronajul lui Ezra. Scopul lor, potrivit lui Flavio Barbiero, era „preluarea în stăpânire a religiei creștine nou-născute și transformarea ei într-o bază solidă de putere pentru familia preoțească” (p. 146). Exista deja un cult al lui Hristos, atestat de Epistolele lui Pavel scrise în anii ’50, dar Evangheliile i-au dat o orientare complet diferită în deceniile care au urmat distrugerii Templului. Petru care respectă Legea, prezentat drept cap al Bisericii din Ierusalim de către Evanghelia după Matei, a fost făcut întemeietorul papalității romane în literatura atribuită lui Clement al Romei, stabilind astfel o legătură spirituală între Roma și Ierusalim.

Pentru a înțelege mai bine comunitatea evreiască care a elaborat aceste tradiții, trebuie să aruncăm o privire mai atentă asupra primului război evreiesc. În anul 67, Împăratul Nero și-a trimis comandantul armatei, Vespasian, pentru a zdrobi rebeliunea preoților saduchei care sfidaseră puterea romană, interzicând jertfele zilnice din Templu oferite în numele și pe cheltuiala Împăratului. Când, după moartea lui Nero, Vespasian a fost declarat Împărat în decembrie 69, fiul său Titus a fost lăsat în Iudeea pentru a termina de înăbușit rebeliunea. În cartea a VI-a a Războiului iudaic al lui Josephus, aflăm că, încă de la începutul asediului Ierusalimului de către Tit, mulți evrei au trecut la romani, inclusiv „șefii familiilor preoților”.

Titus „nu numai că i-a primit pe acești oameni foarte amabil în alte privințe, dar […] le-a spus că, atunci când va fi scăpat de acest război, îi va readuce pe fiecare dintre ei din nou în posesiunile lor”. Până în ultimele zile ale asediului, ne informează Josephus, unii preoți au obținut asigurarea cu condiția să-i predea lui Titus o parte din averea Templului. Unul, pe nume Iisus, a dat „două sfeșnice asemănătoare celor care au fost depuse în Templu, niște mese, niște potire și pahare, toate din aur solid. De asemenea, a predat perdele [cele care au fost sfâșiate când Iisus a expirat conform Matei 27:51], hainele marelui preot, cu pietrele prețioase și multe alte obiecte folosite pentru jertfe.”.  Un altul, numit Phineas, prezentat de Josephus drept „păzitorul comorii Templului”, a predat „tunicile și curelele preoților, o mare cantitate de pânză purpurie și stacojie […] și o mare cantitate de podoabe sacre, datorită căreia, chiar dacă era prizonier de război, a obținut amnistia rezervată dezertorilor”.

Acei preoți, evident, și-au negociat viața și libertatea cu părți din comoara Templului. Templul nu era doar un sanctuar religios, ci era, într-un sens real, o bancă centrală și un seif uriaș, adăpostind cantități enorme de aur, argint și artefacte prețioase finanțate din zeciuiala [taxe] din întreaga lume. Unul dintre scopurile Templului, am putea spune, a fost acela de a satisface lăcomia lui Iahve: „Voi umple acest Templu de slavă, spune Yahweh Sabaoth. Al meu este argintul, al meu este aurul!” (Haghei 2:7).[17] Potrivit sulului de cupru găsit lângă Marea Moartă în 1952, comoara Templului, în valoare de tone de aur, argint și obiecte prețioase, fusese ascunsă în timpul asediului în 64 de locații.[18] Așa că este logic să presupunem, așa cum face Barbiero, că Titus și Vespasian au putut pune mâna pe ea doar cu ajutorul preoților de rang înalt.

Această pradă uriașă, a cărei piesa centrală simbolică a fost enorma menora înfățișată pe Arcul lui Titus (poza de deschidere), cu siguranță l-a ajutat pe Vespasian să câștige aclamația trupelor sale ca Împărat și apoi să convingă Senatul. Construcția Colosseumului, între anii 70 și 80, a fost finanțată integral din această pradă.

Flavius Josephus și Creștinismul

Barbiero face presupunerea plauzibilă că Josephus a contribuit cu partea sa din comoara Templului lui Vespasian. Întrucât Josephus joacă un rol important în teoria lui Barbiero, mai întâi să descriem ce știm despre el. Născut Yosef ben Matityahu, el a făcut parte din prima dintre cele douăzeci și patru de clase preoțești ale tatălui său, conform autobiografiei sale. De asemenea, ne mai spune că petrecuse mai bine de doi ani la Roma pentru a negocia cu Împăratul Nero eliberarea unor preoți evrei care au fost urmăriți, probabil pentru evaziune fiscală (Vita 16). În 67 d.Hr., la vârsta de treizeci de ani, a slujit ca comandant în armata iudaică, apoi a dezertat spre partea romană în același an. Apoi a slujit ca traducător pentru Tit și Vespasian și a reușit să salveze viețile a două sute cincizeci de membri ai cercului său preoțesc. Când Vespasian a devenit Împărat în anul 69, el i-a acordat libertatea lui Josephus, moment în care Josephus și-a asumat numele de familie al Împăratului. Întors la Roma, Vespasian l-a cazat în propria sa vilă (și-a construit un palat luxos) și i-a acordat un salariu pe viață din vistieria statului, precum și o uriașă moșie în Iudeea. Josephus și-a dedicat restul vieții scrierii de cărți care sărbătoresc istoria evreiască, ultima sa carte, “Împotriva Apionului”, fiind o apărare a iudaismului. Până la moartea sa, la începutul secolului, a fost un membru proeminent al comunității evreiești din Roma, care cuprindea mulți alți preoți. În cartea a IV-a a Războiului Iudaic, Josephus povestește cum, după capturarea sa în Galileea, a fost adus la Vespasian și l-a convins pe general să-l audieze în privat. Vespasian a consimțit și a cerut tuturor să se retragă, cu excepția lui Titus și a doi prieteni de-ai lor. Apoi Josephus i-a transmis lui Vespasian o „profeție” de la Dumnezeu, că Nero va muri în curând iar Vespasian va accede la puterea imperială. Vespasian l-a ținut pe Josephus cu el și l-a răsplătit pentru profeția sa când aceasta s-a împlinit. Această poveste specială nu are credibilitatea care caracterizează în general cartea lui Josephus. Flavio Barbiero presupune așadar că ar trebui înțeles ca un eufemism stânjenitor: în realitate, Josephus i-a oferit lui Vespasian nu o predicție despre devenirea sa ca Împărat, ci mijloacele pentru a deveni Împărat. Asta înseamnă că era vorba despre comoara Templului.

„Josephus Flavius a fost primul dintre preoții evrei care a căzut în mâinile romanilor și el a fost cel care a obținut cele mai mari favoruri. Văzând că nu numai că aparținea primei familii de preoți, dar ocupa și o funcție foarte înaltă de responsabilitate în Israel, ca guvernator al Galileii, și că avea o cunoaștere profundă a pustiului lui Iuda, unde petrecuse trei ani din tinerețe, este legitim să credem că știa despre operațiunile de ascundere a comorii și era perfect capabil să găsească ascunzătorile. În timpul audienței sale private cu Vespasian, imediat după capturarea sa, Josephus trebuie să fi negociat propria siguranță și viitoarea prosperitate, în schimbul comorii Templului. Propunerea ar fi fost irezistibilă pentru generalul roman lipsit de bani, care a văzut astfel posibilitatea de a-și asigura mijloacele necesare ascensiunii sale la puterea imperială. Cu acea ocazie, probabil că cei doi au făcut un pact, care avea să schimbe destinele lumii.” [19]

Aceasta, mai degrabă decât „profeția”, poate explica favoarea extraordinară pe care Josephus a primit-o de la Vespasian, care – după cum recunoaște Josephus – a stârnit multă gelozie în rândul aristocrației romane. Cu toate acestea, există o anumită semnificație în profeția lui Josephus pe care Barbiero o ratează. Este o inversare a așteptării mesianice care a stârnit revolta iudaică împotriva Romei. Așa cum scrie Josephus în Războiul Iudaic (vi, 5), „lucru care a determinat cel mai mult poporul să se revolte împotriva Romei a fost o profeție ambiguă din Scriptura lor că «cineva din țara lor ar trebui să conducă întreaga lume»”. Iudeii au fost înșelați în interpretarea acestei profeții a lor, scrie Josephus, pentru că se aplica în realitate lui Vespasian, „care a fost numit Împărat în Iudeea”. Însă, întorcându-și profeția mesianică evreiască, Josephus a renunțat la destinul evreilor de a conduce lumea sau a elaborat un Plan B, unul care se baza pe folosirea puterii Imperiului Roman, în loc să i se opună? Cu alte cuvinte, recunoscându-l pe Vespasian ca Mesia, nu se gândea el să transforme Roma în instrumentul pe termen lung al mesianismului evreiesc?

Poate că se gândea deja la reconstruirea Ierusalimului. Știm că primii creștini evrei au făcut-o. La două generații după Iosif, Iustin Martirul (mort în 165), născut în Samaria și cel mai probabil evreu, dar predicând la Roma, a scris în Dialogul său cu Trifon că a răspuns afirmativ la întrebarea: „Voi, creștinii, susțineți cu adevărat că acest loc, Ierusalimul, va fi zidit din nou și chiar crezi că poporul tău se va aduna aici în bucurie, sub Hristos…?”[20]

Barbiero sugerează că Josephus a fost strâns legat de părinții fondatori evrei ai creștinismului roman. Această ipoteză derivă din scrierile lui Josephus, care conțin trei referiri indirecte la creștinism. Cartea xviii, capitolul 3 din Antichități iudaice include celebrul pasaj despre Iisus, „un om înțelept” și „un făcător de fapte minunate, un învățător al oamenilor care primesc adevărul cu plăcere”, care a fost condamnat la cruce de Pilat. „Și tribul creștinilor, numit așa de la el, nu s-a stins nici în ziua de azi.” Autenticitatea acestui Testimonium Flavianum este dezbătută, dar opinia savantă dominantă este că este un pasaj autentic cu interpolări creștine. În cap xviii, 5, Josephus vorbește cu mare admirație despre „Ioan, care a fost numit Botezătorul”, subliniind marea sa popularitate și condamnându-l pe Irod Antipa pentru uciderea sa. Acesta este considerat un pasaj autentic. În cap. xx, 9, Josephus exprimă aceeași simpatie pentru Iacov, „fratele lui Iisus, care a fost numit Hristos”, și îl prezintă ca o figură respectată în cercurile fariseilor: când a fost ucis cu pietre din ordinul marelui preot Anan, a provocat indignarea tuturor celor zeloși pentru Lege și, în cele din urmă, sfârșitul carierei lui Anan. Acesta este, de asemenea, considerat un pasaj autentic, doar referința la „Iisus numit Hristos” fiind o inserție creștină.
Teza lui Barbiero despre implicarea lui Josephus în creștinism este plauzibilă. Dacă acceptăm consensul că Biserica Romană a fost deja organizată în anii 90, cu un episcop de sânge preoțesc evreu, atunci este de neconceput că Josephus ar fi putut să nu fie conștient de acest lucru. Fiind conștient de asta, putea fi ostil sau să-l susțină. Dacă, în plus, acceptăm consensul referitor la referințele pozitive ale lui Josephus la Iisus, la premergătorul său, Ioan Botezătorul, și la fratele lui, Iacov, trebuie să concluzionăm că Josephus a susținut Biserica Creștină timpurie.
A fost creștin în secret?

Întrebarea ne aduce în minte un alt Iosif, un personaj misterios prezent în toate cele patru Evanghelii canonice: Iosif din Arimateea, care și-a asumat responsabilitatea pentru înmormântarea lui Iisus după răstignirea sa. El este descris ca „un membru proeminent al Sinedriului” (Marcu 15:43), „un om bun și drept” care „nu a fost de acord cu ceea ce ceilalți plănuiseră și împliniseră” (Luca 23:51) și „care a fost un ucenic al lui Iisus, deși în secret pentru că se temea de iudei” (Ioan 19:38) dar suficient de legat de Pilat pentru a-i obține permisiunea de a lua trupul lui Iisus de pe cruce și de a-l îngropa într-un mormânt privat. Motivul pentru care îl menționez aici pe Iosif din Arimateea este pentru a sugera – aceasta este contribuția mea la teoria lui Barbiero – că el ar fi putut fi inventat ca un alter ego simbolic al lui Flavius Josephus.

Acestea fiind spuse, poate că Barbiero supraevaluează autenticitatea referințelor lui Josephus la Iisus, Ioan Botezătorul și Iacov. Întrebarea rămâne nerezolvată. Întregul Testimonium Flavianum, și nu doar parțial, mi se pare suspect. El figurează în toate manuscrisele grecești, dar ar fi putut fi adăugat în secolul al doilea sau al treilea. Voi reveni la această problemă.

Cultul misterelor lui Mithras

Pentru a explica modul în care o frăție secretă de preoți iudei ar fi putut converti, în cele din urmă, Imperiul la cultul unui Mesia evreu, Barbiero propune o altă teorie îndrăzneață, bazată pe legătura intimă dintre Creștinism și Mithraism.

Cultul lui Mithras, asociat cu Sol Invictus, a cunoscut o dezvoltare rapidă la Roma pe vremea lui Domițian. După cum explică Barbiero, „nu a fost o religie, ci o organizație ezoterică rezervată exclusiv bărbaților. Toți participanții erau preoți, cel puțin de la nivelul al patrulea în sus, iar între aceștia au existat diferențe doar de ierarhie determinate de nivelul de inițiere” (p. 164).

Majoritatea mithraea erau cripte subterane, iar multe se găsesc acum sub biserici. „Atât izvoarele scrise, cât și mărturiile arheologice demonstrează că de la Domițian încolo, Roma a rămas întotdeauna cel mai important centru al acestei organizații, care se înrădăcinase adânc în chiar inima administrației imperiale atât în palat, cât și în rândul Gărzii Pretoriene” (p. 160).

Tertulian și alți autori creștini notează paralelele dintre Mithraism și Creștinism și le atribuie imitatio diabolica: Se spune că Mithra este un demon care a imitat sacramentele creștine pentru a-i rătăci pe oameni. Istoricii sunt în general de acord că imitația a fost utilizată în direcția opusă.

Paralelele nu trebuie exagerate. De exemplu, faptul că atât Mithras, cât și Iisus, s-au născut la solstițiul de iarnă este puțin semnificativ, deoarece aceasta este o dezvoltare târzie în cazul Creștinismului (nu are nicio bază în Evanghelii) și se aplică multor altor divinități. Dar există multe alte asemănări, precum ceremonia mithraică „în timpul căreia au consumat pâine și vin sfințite în amintirea cinei celei de a doua a lui Mithra” (p. 162).

„Organizația mithraică era prezidată de un cap suprem cunoscut sub numele de pater patrum [scurtat ca papa], care guverna dintr-o grotă de pe dealul Vaticanului din Roma, unde Constantin a făcut să se construiască Basilica Sf. Petru în anul 322. Această peșteră a Vaticanului (așa-numitul Phrygianum, care se află încă la poalele actualei bazilici) a rămas sediul central al cultului lui Mithras până la moartea ultimului pater patrum, senatorul Vectius Agorius Praetextatus, în anul 384 d.Hr. Imediat după aceea, cultul lui Mithra a fost abolit oficial, iar peștera a fost ocupată de Syricius (succesorul episcopului Romei, Damasus), care a adoptat numele șefului sectei mithraice, pater patrum, sau Papa, pentru prima dată în istoria Bisericii. De asemenea, a adoptat aceeași îmbrăcăminte și s-a așezat pe același scaun, care a devenit tronul Sfântului Petru la Roma. Desenele mithraice au fost – și sunt încă – gravate pe acest tron. Sol Invictus Mithras, care, potrivit istoricilor, avea credința majorității în senatul roman, în armată și în administrația publică, a dispărut aproape imediat, fără nicio ucidere, persecuție, exil sau abjurare forțată. Peste noapte, Senatul Roman, bastion al cultului lui Mithras, a descoperit că este total creștin. […] Scaunul, hainele, titlul și prerogativele pater patrum nu au fost singurele lucruri care au trecut de la cultul lui Mithra la Biserică. Pe lângă asemănările în doctrine și ritualuri, găsim în bisericile creștine și masa de piatră din fața absidei – altarul unde era expus discul soarelui în mithraea. Găsim și stola, căciula episcopului (numit încă mitră), veșmintele, culorile, folosirea tămâiei, aspergillum, lumânările aprinse în fața altarului, genoflexiunile (îngenuncherea sau metania mare-n.n.) și nu în ultimul rând, cel mai reprezentativ obiect care domină ritul Creştin: expunerea Ostiei, care este cuprinsă într-un disc din care radiază Soarele, împărtășania.” (pag. 162-164).

Cultul lui Mithra, notează Barbiero, „a prosperat aproape în simbioză cu Creștinismul – până la punctul în care bisericile creștine se ridică foarte des deasupra sau lângă locurile de cult mithraic. Este cazul, de exemplu, cu basilicile Sf. Clement, Sf. Ștefan Rotundus, Sf. Prisca etc., care au răsărit peste grote dedicate închinării lui Sol Invictus” (p. 32).

Barbiero concluzionează că Mithraismul și Creștinismul „nu erau două religii aflate în competiție, așa cum citim adesea, ci erau două instituții de natură diferită care erau strâns legate” sau „două fețe ale aceleiași monede”. (pag. 163). El concluzionează că cultul inițiatic al lui Mithras fusese transformat sub Flaviani într-un fel de Masonerie, care promova Creștinismul ca o religie exoterică pentru oameni (vulg-n.n.). Dar, evident, Creștinismul nu derivă în întregime din Mithraism: are rădăcini evreiești. Cum s-a amestecat Mithraismul cu Iudaismul? Acest Barbiero explică prin ipoteza că, sub Flaviani, evreii preoți au intrat în preoția mitraică într-o strategie concertată de a o prelua și de a o iudaiza – exact așa cum vor face cu Masoneria câteva secole mai târziu. Din vremea lui Domițian, adepții Mithraismului „au fost eliberați din familia imperială a Flavianilor — și, în consecință, după toate probabilitățile, evrei romanizați” (p. 159). „Sol Invictus Mithras era acoperirea în spatele căreia se ascundea organizația ezoterică secretă recreată la Roma de familia preoțească mozaică care scăpase de masacrul din Ierusalim” (p. 173). Nu sunt convins aici. Ipoteza preluării mithraismului de către preoții evrei este o verigă slabă în lanțul de ipoteze a lui Barbiero. Mithraismul în mod clar nu este un cult evreiesc, iar teza subversiunii sale de către preoții evrei în secolul I d.Hr. se bazează pe foarte puține dovezi.

Cu toate acestea, o privire mai atentă asupra originii orientale a mithraismului ne poate lumina. Plutarh explică (Vieți paralele xxiv, 7) că cultul lui Mithras a fost adus pentru prima dată din Asia Mică după ce Pompei l-a învins pe Mithridates al VI-lea, regele Pontului, care, deși era de origine persană, a domnit asupra Anatoliei. Mithras este un zeu frigian – de unde căciula sa frigiană (asemănătoare cu cea dacică-n.n.) –, iar Mithridates înseamnă „darul lui Mithras”. Istoricul roman Appian din Alexandria, în Războaiele străine, descrie cel de-al treilea război mithridatic drept un război mondial și spune că „în final a adus cel mai mare câștig romanilor; pentru că a împins limitele stăpânirii lor de la apusul soarelui până la râul Eufrat.”[21] În timp ce căutam mai multe informații despre mithraism, am dat peste o carte a lui Cyril Glassé intitulată Mithraism, virusul care distrus Roma (2016). ).

Deși cartea este lipsită de calități științifice, perspecția sa centrală merită luată în considerare:
“Religia mithraismului a fost un cal troian lăsat în urmă pe plajă de Mithridates al VI-lea al Pontului ca otravă pentru romani, pentru a fi luat cu un castron cu cireșe. […] Mithraismul a fost un cult al lui însuși menit să submineze și să distrugă Roma. Acest cult și-a pus amprenta si asupra civilizației occidentale.”

Potrivit lui Glassé, sacrificiul taurului, sau Taurobolium, care este reprezentat pe nenumărate basoreliefuri, a fost un apel criptic la răzbunare împotriva Romei: taurul reprezintă Roma, în timp ce Mithras este Mithridates. Această teorie este izbitor de asemănătoare cu cea a lui Barbiero, doar cu frigieni în loc de iudei ca niște conspiratori împotriva Romei. Teza lui Glassé este, de asemenea, la fel de nefondată ca și a lui Barbiero, dar ambele se pot întări reciproc dacă ne amintim că frigienii și iudeii au fost învinși de Pompei în timpul aceleiași campanii militare din 63 î.Hr., că erau mulți evrei în regatul lui Mithridates și că mulți captivi ai ambelor națiuni au fost aduși la Roma în secolul I î.Hr. Aveau o soartă comună și, poate, o aspirație comună de răzbunare.

Nu mă pot gândi la un motiv anume pentru care taurul ar simboliza Roma pentru evreii captivi ai lui Pompei, dar am dat peste un detaliu interesant care ar putea explica de ce ar putea simboliza Roma pentru evreii captivi ai lui Vespasian: Legiunea X Fretensis romană, care a fost implicată central în timpul războiului iudaic — de la atacul Iudeii în 66 până la capturarea Masada în 72, prin asediul Ierusalimului care a dus la distrugerea Templului în anul 70 —, a avut taurul ca simbol.

Barbiero conduce la ideea că evreii nu numai că au impus o religie evreiască Imperiului, ci și-au preluat conducerea atunci când Împăratul a fost înlocuit de Papă:

“Scopul strategiei a fost înlocuirea completă a clasei conducătoare a Imperiului Roman cu descendenții familiei de preoți care supraviețuiseră distrugerii Ierusalimului și a Templului. Acest rezultat a fost atins în mai puțin de trei secole, moment în care toate religiile antice au fost eliminate și înlocuite cu Creștinismul, iar nobilimea romană primitivă a fost practic anihilată și înlocuită cu membri ai familiei de origine preoțească care acumulaseră toată puterea și bogăția Imperiului.” (pag. 184)

Această teză este baza pentru ultimele două părți ale cărții lui Barbiero, despre „Rădăcinile iudeo-creștine ale aristocrației europene” și despre „Originile mozaice ale societăților secrete moderne”. Aceste părți, deși destul de speculative, sunt pline de informații documentate și perspective proaspete asupra acelor subiecte misterioase și fascinante. Prima parte despre linia de sânge a lui Moise este, de asemenea, originală și bine argumentată, dar nu este direct relevantă pentru problema discutată aici.

Întrebarea lui Iisus: Cât de falsă este Bunavestire?

Consider cartea lui Barbiero ca o încercare fructuoasă de a rezolva misterul modului în care evreii au creat Creștinismul și l-au transformat în religia romană. Dar cu siguranță nu oferă întreaga poveste. În următoarele trei secole, s-au întâmplat multe lucruri care trebuie clarificate. Un context important, care este rareori luat în considerare, este „Criza secolului al treilea” (235-284), în timpul căreia „Imperiul Roman aproape că s-a prăbușit sub presiunile combinate ale invaziilor barbare și ale migrațiilor pe teritoriul roman, războaie civile, țărănești. rebeliuni, instabilitate politică” (Wikipedia), dar și evenimente cataclismice și molime larg răspândite precum Ciuma lui Ciprian (c. 249-262), despre care se spunea că ucide până la 5.000 de oameni pe zi la Roma.[22] Într-un astfel de context, aroma apocaliptică a Creștinismului timpuriu trebuie să fi fost un factor cheie al succesului său. Interesant este că Cartea Apocalipsei, cea mai recentă inclusă în canonul creștin, este considerată de unii savanți a fi o ediție creștinizată a unei apocalipse evreiești, deoarece, cu excepția prologului și epilogului ei (de la 4:1 la 22:15), nu conține niciun motiv creștin recunoscut.[23]

Există, de asemenea, două componente importante ale creștinismului pe care Barbiero le omite prin atenția asupra mithraismului roman: viața lui Iisus din Evanghelii și Hristosul mistic al lui Pavel. Cum au apărut și cum au fost integrate? Legătura dintre ele este una dintre cele mai dificile probleme legate de nașterea Creștinismului. Căci, așa cum scrie Earl Doherty în Misterul lui Hristos. Creștinismul a început cu un Hristos mitic? Contestarea existenței unui Iisus istoric (1999), o carte care a trimis o undă de șoc în studiile bursiere ale lui Iisus (citată aici din acest pdf de 600 de pagini): „Niciodată Pavel sau vreun un alt scriitor de Epistole din secolul I nu îl identifică pe divinul Hristos Iisus cu omul istoric recent cunoscut din Evanghelii. Nici nu atribuie unui astfel de om învățăturile etice pe care le-au prezentat”. Hristos este pur și simplu pentru Pavel o zeitate cerească care a îndurat o încercare de întrupare, moarte, îngropare și înviere și care le comunică devotaților săi prin vise, viziuni și profeții. O astfel de hristologie gnostică își are rădăcini în religiile misterelor care precedă cu multă vreme lui Iisus. Este greu de explicat cum un Iisus uman a putut fi transformat într-un astfel de Hristos divin în câteva decenii, în timpul vieții celor care l-au cunoscut.

„Prima dificultate este că marea majoritate a primilor creștini au fost, desigur, evrei. «Dumnezeu este Unul», spune unul dintre principiile fundamentale ale teologiei iudaice. Mai mult, gândirea evreiască avea o obsesie împotriva asocierii dintre ceva uman cu Dumnezeu. El nu putea fi reprezentat nici măcar de sugestia unei imagini umane, iar mii de evrei își dezvăluiseră gâtul în fața săbiilor lui Pilat, pur și simplu pentru a protesta împotriva instalării standardelor militare care purtau imaginea lui Cezar în vizorul Templului. Ideea că un om este o parte literală a lui Dumnezeu ar fi fost întâmpinată de orice evreu cu groază și apoplexie. Și totuși trebuie să credem că evreii au fost imediat conduși să-l ridice pe Iisus din Nazaret la niveluri divine fără precedent în întreaga istorie a religiei umane. Trebuie să credem nu numai că ei au identificat un criminal răstignit cu străvechiul Dumnezeu al lui Avraam, ci că au străbătut Imperiul și au convertit practic peste noapte un număr imens de alți evrei la aceeași propunere scandaloasă – și complet blasfemiatoare. La câțiva ani de la presupusa moarte a lui Iisus, știm despre comunități creștine din multe orașe mari ale Imperiului, toate probabil că au acceptat că un bărbat pe care nu l-au întâlnit niciodată, răstignit ca rebel politic pe un deal din afara Ierusalimului, s-a ridicat din morți și a fost de fapt Fiul preexistent al lui Dumnezeu, Creator, susținător și Mântuitor al lumii. / Întrucât multe dintre comunitățile creștine în care a operat Pavel au existat înainte de a ajunge el acolo și din moment ce scrisorile lui Pavel nu susțin imaginea pe care o descrie Faptele Apostolilor, despre o activitate misionară intensă din partea grupului din Ierusalim, din jurul apostolilor Petru și Iacov, istoria nu consemnează cine a făcut aceste fapte uluitoare.”[24]

Cel mai simplu mod de a depăși această dificultate este să presupunem că transformarea lui Iisus uman în Hristosul cosmic (sau invers, așa cum sugerează Doherty) nu s-a produs spontan, ci a fost concepută prin conectarea mai multor elemente, cu scopul de a fabrica o religie sincretistă iudeo-elenistă. Epistolele lui Pavel au fost adunate pentru prima dată în prima jumătate a secolului al II-lea de către Marcion de Sinope, care a inclus și în canonul său un scurt evanghelion (el a fost primul care a folosit termenul), dar a respins Tanahul iudaic. În jurul anului 208, Tertulian, un cartaginean cu origine evreiască probabilă, s-a plâns că „tradiția eretică a lui Marcion a umplut universul” (Against Marcion v, 19). El ne mai spune că, pe vremea lui Marcion, un alt profesor gnostic pe nume Valentinus aproape că a devenit episcop al Romei. În secolul al treilea d.Hr. a apărut persanul Mani, care s-a autointitulat „apostolul lui Iisus Hristos”, dar a respins orice influență evreiască. Maniheii au devenit eticheta aplicată de Biserica Catolică tuturor mișcărilor gnostice venite din Orient, precum Paulinienii din Anatolia în secolul al VIII-lea, sau bogomilii din Bulgaria în secolul al IX-lea, strămoșii catharilor care au fost eradicați din sudul Franței la începutul secolului al XIII-lea. Toate aceste mișcări, care pot fi văzute ca valuri succesive ale aceluiași curent, l-au venerat pe Pavel și au respins Tora iudaică, al cărui zeu îl considerau fie un demiurg rău, fie un demon înșelător, fie o ficțiune răutăcioasă.

În secolul al IV-lea, creștinismul gnostic era încă viu și înfloritor. Biblioteca monahală a Frăției Egiptene a Sfântului Pahomie, prima mănăstire creștină cunoscută, conținea o mare bogăție de literatură gnostică (inclusiv Evanghelia lui Toma), printre cărți platonice, hermetice și zoroastriene. După cum spune un savant al Noului Testament, Robert Price, în cartea sa fascinantă Deconstructing Jesus (2000):

“Se pare că atunci când călugării au primit Scrisoarea de Paște de la Atanasie (cel Mare-n.n) în anul 367 e.n., care conține prima listă cunoscută a celor douăzeci și șapte de cărți canonice ale Noului Testament, avertizându-i pe credincioși să nu citească altele, frații trebuie să fi decis să-și ascundă «ereticul» prețuit al Evangheliilor, ca nu cumva să cadă în mâinile arzătorilor de cărți bisericești.” [25]

Toate aceste coduri canonice au fost ascunse într-un cimitir din Nag Hammadi, unde au fost descoperite în 1945, revoluționând imaginea noastră despre Creștinismul timpuriu. Savanții au început de atunci să pună la îndoială viziunea tradițională a gnosticilor ca dizidenți care s-au desprins de Biserica Ortodoxă; mai degrabă, gnosticii care nu au încetat să susțină că romano-catolicii corupeau Evanghelia sub influența evreiască, s-ar putea să fi avut dreptate tot timpul.

Pe măsură ce am început să aprofundez aceste întrebări, am descoperit că o nouă școală de exegeză a Noului Testament, inițiată de Puzzle-ul lui Iisus al lui Earl Doherty, susține că Creștinismul s-a născut în mit, nu în istorie. Întotdeauna am presupus că biografia lui Iisus era prea plauzibilă din punct de vedere istoric pentru a fi o ficțiune. La treizeci de ani, am devenit fascinat de căutarea lui Iisus istoric și am scris o carte despre relația „legendară” dintre Iisus și Ioan Botezătorul, care susținea că scriitorii Evangheliei au falsificat profețiile autentice ale lui Ioan, au falsificat laude false ale lui Ioan pentru Iisus și că multe dintre cuvintele atribuite lui Iisus (din documentul ipotetic Q) au fost inițial atribuite lui Ioan.[26]

Cu toate acestea, nu m-am îndoit de istoricitatea lui Iisus. Dar călătoria mea recentă în teoria „mitului lui Hristos” m-a convins că Iisus istoric este mai evaziv decât credeam. În primul rând, Evangheliile nu sunt atât de vechi pe cât se admite în general (între anii 70 și 90), pentru că, așa cum subliniază Doherty:

“Numai în Iustin Martirul, scris în anii 150, găsim primele citate identificabile din unele dintre Evanghelii, deși el le numește pur și simplu «memorii ale Apostolilor», fără nume. Iar citatele respective nu sunt de obicei de acord cu textele versiunilor canonice pe care le avem acum, arătând că astfel de documente erau încă în curs de evoluție și revizuire” [27].

Abia la sfârșitul secolului al II-lea, pentru prima dată, narațiunea despre Iisus este în concordanță cu ipoteza – care este contrară teoriei lui Barbiero – că Antichitățile iudaice ale lui Josephus conțineau inițial o referire la Ioan Botezătorul și una la Iacov cel Drept, dar nicio referire la Iisus, care mai târziu a fost introdus între cei doi, astfel încât Ioan să poată fi prezentat ca precursorul lui Iisus iar Iacov ca frate și moștenitor al lui. Există multe dovezi că Iacov, la fel ca și Ioan Botezătorul dinaintea lui, a fost o figură celebră în sine. Potrivit cercetătorului biblic Robert Eisenman, autorul cărții Iacov, fratele lui Iisus: cheia pentru dezvăluirea secretelor creștinismului timpuriu și a sulurilor de la Marea Moartă, Iacov este identic cu „Învățătorul dreptății” menționat în unele dintre Manuscrisele de la Marea Moartă, care au fost datate prea devreme. În mod ciudat,

„persoana lui Iacov este aproape diametral opusă lui Iisus al Scripturii și înțelegerii noastre obișnuite despre el. În timp ce Iisus din Scripturi este anti-naționalist, cosmopolit, antinomian – adică împotriva aplicării directe a Legii evreiești – și acceptă străini și alte persoane cu impurități percepute, Iacovul istoric se va dovedi a fi zelos pentru Lege și respingând străinii (șovin-n.n.) şi persoanele nocive în general.”

Moartea sa prin lapidare în anul 62 „a fost legată, în imaginația populară, de căderea Ierusalimului în anul 70 e.n. într-un mod în care nu ar fi putut fi atribuită lui Iisus cu aproximativ patru decenii înainte”.

„Variante manuscrise ale lucrărilor lui Iosephus, raportate de părinții Bisericii precum Origen, Eusebiu și Ieronim, toți care au petrecut la un moment dat un timp în Palestina, conțin materiale care asociază căderea Ierusalimului cu moartea lui Iacov – nu cu moartea lui IIisus. Protestele lor stridente, în special cele ale lui Origen și ale lui Eusebiu, probabil că nu prea au de-a face cu dispariția acestui pasaj din toate manuscrisele Războiului iudaic care au ajuns până la noi.” [28]

Savanții lui Iisus ai școlii „mitice” – prin opoziție cu „istoriciștii” – se abțin de la a-și exprima concluzia în termeni conspiratori. În cartea sa Despre istoricitatea lui Iisus, De ce am putea avea motive de îndoială, Richard Carrier scrie: „Iisus pe care îl cunoaștem a apărut ca un personaj mitic” și doar „mai târziu, acest mit a fost confundat cu istoria (sau reambalat în mod deliberat în acest fel ).”. Dar mi se pare foarte puțin probabil „greșit” și mult mai probabil „reambalat în mod deliberat”. Carrier sugerează de fapt că structura fundamentală a narațiunii a fost împrumutată dintr-un model mitic roman bine stabilit:

“În biografia lui Plutarh despre Romulus, fondatorul Romei, ni se spune că era fiul lui Dumnezeu, născut dintr-un păstor umil; apoi, ca om, el devine iubit de popor, salutat ca rege și ucis de elita complice; apoi învie din morți, se arată unui prieten pentru a spune poporului său Vestea cea bună și se înalță la cer pentru a domni de sus. Identic precum Iisus.

Plutarh ne vorbește și despre ceremoniile publice anuale care încă se oficiau, care sărbătoreau ziua în care Romulus s-a înălțat la cer. Povestea sacră spusă la acest eveniment a fost, în principiu, după cum urmează: la sfârșitul vieții sale, pe fondul zvonurilor, el a fost ucis de o conspirație a Senatului (la fel cum Iisus a fost „ucis” de o conspirație a evreilor – de fapt de Sinedriul, echivalentul evreiesc al Senatului), soarele s-a întunecat (la fel cum s-a întâmplat când a murit Iisus), iar trupul lui Romulus a dispărut (la fel cum a făcut și trupul lui Iisus).

Oamenii au vrut să-l caute, dar Senatul le-a spus să nu o facă, «căci el se ridicase să se alăture zeilor» (la fel cum le spune un tânăr misterios femeilor din Evanghelia după Marcu). Cei mai mulți au plecat fericiți, sperând în lucruri bune de la noul lor Dumnezeu, dar «unii s-au îndoit» (la fel cum spun toate Evangheliile ulterioare despre Iisus: Mt 28,17; Luca 24,11; In 20,24-25; chiar și Mc 16,8 implică acest lucru).

Curând după aceea, Proculus, un prieten apropiat al lui Romulus, a raportat că l-a întâlnit pe Romulus «pe drumul» dintre Roma și un oraș din apropiere și l-a întrebat: «De ce ne-ai abandonat?», la care Romulus a răspuns că a fost un zeu. de-a lungul timpului, dar coborâse pe pământ și s-a întrupat pentru a întemeia o Împărăție mare, iar acum trebuia să se întoarcă la casa lui din ceruri (cam așa cum i se întâmplă lui Cleopa în Luca 24.13-32).

Apoi Romulus i-a spus prietenului său să le transmită romanilor că, dacă vor fi virtuoși, vor avea toată puterea lumească. […] Relatarea lui Livy [Istoria 1.16], la fel ca cea a lui Marcu, subliniază că «teama și doliul» i-au ținut pe oameni «mult timp în tăcere», iar abia mai târziu l-au proclamat pe Romulus «Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, Rege și Tată», potrivindu-se astfel cu «n-au spus nimic nimănui» a lui Marcu, dar presupunând, în mod evident, că cumva a ieșit vorba.

Cu siguranță se pare că Marcu Îl modelează pe Iisus în noul Romulus, cu un mesaj nou, superior, întemeind o nouă Împărăție măreață. Această poveste romulană seamănă foarte mult cu un model scheletic pentru narațiunea pasiunii: un om mare, întemeietor al unui mare regat, deși provine din origini modeste și de origine suspectă, este de fapt un Fiu întrupat al lui Dumnezeu, dar moare ca urmare a unei conspirații a consiliului conducător, apoi un întuneric acoperă țara la moartea sa iar trupul lui dispare, după care cei care l-au urmat fug cu frică (la fel ca femeile Evangheliei, Mc 16.8; și bărbații, Mc 14.50-52), și asemenea și ei îi caută trupul, dar li se spune că nu este aici, că a Înviat; iar unii se îndoiesc, dar apoi zeul înviat «apare» pentru a-și alege adepții care-i transmit Evanghelia.

Sunt multe diferențe între cele două povești, cu siguranță. Dar asemănările sunt prea numeroase pentru a fi o coincidență – iar diferențele sunt probabil deliberate. De exemplu, Împărăția materială a lui Romulus care îi favorizează pe cei puternici este transformată într-una spirituală care îi favorizează pe cei umili. Cu siguranță se pare că narațiunea pasiunii creștine este o transevaluare intenționată a ceremoniei Imperiului Roman privind întruparea, moartea și învierea propriului salvator fondator. Alte elemente au fost adăugate la Evanghelii – povestea puternic iudaizată și multe alte simboluri și motive atrase pentru a o transforma – iar narațiunea a fost modificată, ca structură și conținut, pentru a se potrivi cu propria agendă morală și spirituală a creștinilor. Însă structura de bază nu este originală.” [29]

Alți savanți au identificat de multă vreme paralele puternice între viața lui Iisus și viețile legendare ale unor oameni sfinți precum Pitagora sau Apoloniu din Tyana. În cele din urmă, de exemplu, aflăm că Apoloniu, după o viață întreagă de făcut minuni, de vindecat bolnavi, de scos demoni și de înviat morți, a fost predat de dușmanii săi autorităților romane. „Totuși”, conform rezumatului lui Bart D. Ehrman, „după ce a părăsit această lume, s-a întors să-și întâlnească adepții pentru a-i convinge că nu a fost cu adevărat mort, ci a trăit în tărâmul ceresc.”[30]
Robert Price a indicat o altă sursă probabilă pentru narațiunile Evangheliei: romane grecești precum cele ale lui Chariton Chaereas and Callirhoe, ale lui Xenophon Ephesian Tale, ale lui Ahile Tatiu Leucippe and Clitophon, ale lui Heliodorus Etiopic Story, ale lui Longus Daphnis and Chloe, The Story of Apollonius, King of Tir, a lui Iamblichus Poveste babiloniană și Satyriconul lui Petronius.

„Trei instrumente majore ale complotului se repetă ca un mecanism de ceas în romanele antice, care erau de obicei despre aventurile iubiților încrucișați, oarecum ca telenovele moderne. Mai întâi, eroina, o prințesă, se prăbușește în comă și este considerată moartă. Îngropată prematur, ea se trezește mai târziu în întunericul mormântului. În mod ironic, ea este descoperită la momentul potrivit de tâlharii de morminte care au spart mausoleul opulent, în căutarea unor bogate artefacte funerare […]. Escrocii îi salvează viața, dar o răpesc, deoarece nu își permit să lase un martor în urmă. Când logodnicul, sau soțul ei, vine la mormânt să plângă, el este uimit să găsească mormântul gol și mai întâi ghicește că iubita lui a răpită la cer pentru că zeii i-au invidiat frumusețea. Într-o poveste, bărbatul vede giulgiul lăsat în urmă, la fel ca în Ioan 20, 6-7.

Al doilea instrument al complotului este că eroul, realizând în sfârșit ce s-a întâmplat, pleacă în căutarea eroinei și în cele din urmă se lovește de un guvernator sau un rege care o vrea și, pentru a-l scoate din cale, îl răstignește pe erou. Desigur, eroul reușește întotdeauna să obțină o iertare de ultimă oră, chiar și odată lipit pe cruce, sau supraviețuiește răstignirii printr-o lovitură norocoasă. Uneori, și eroina pare să fi fost ucisă, dar până la urmă rămâne în viață.

În al treilea rând, avem în cele din urmă o reîntâlnire fericită a celor doi îndrăgostiți, care au disperat fiecare în parte că se vor revedea vreodată. La început, ei nu pot crede că nu văd o fantomă venind să-i consoleze. În cele din urmă, necrezând de bucurie, ei sunt convinși că persoana iubită a supraviețuit în carne și oase.”.

Așa cum am remarcat în articolul meu „Răstignirea zeiței”, modelul de dragoste este încă evident în Evanghelie, unde Iisus înviat îi apare mai întâi urmașului său de multă vreme Maria Magdalena, care, probabil din acest motiv, era considerată ca sufletul pereche al lui Iisus de către mulți gnostici.[31]

Price citează următorul pasaj din Chaereas and Callirhoe al lui Chariton, unde Chaereas descoperă mormântul gol al iubitei sale:

„Când a ajuns la mormânt, a constatat că pietrele fuseseră mutate și intrarea era deschisă. [Cf. Ioan 20:1] El a fost uimit de această vedere și a fost copleșit de o nedumerire înfricoșată despre ceea ce se întâmplase. [Cf. Marcu 16:5] Zvonul – un mesager rapid – le-a spus siracuzanilor această veste uimitoare. Toți s-au înghesuit rapid în jurul mormântului, dar nimeni nu a îndrăznit să intre până când Hermocrates a dat ordin să facă acest lucru. [Cf. Ioan 20:4-6] Omul care a intrat a relatat cu exactitate întreaga situație. [Cf. Ioan 19:35; 21:24] Părea incredibil că nici măcar cadavrul nu zăcea acolo. Atunci Chaereas însuși a hotărât să intre, în dorința lui de a-l revedea pe Callirhoe chiar și mort; dar deși a căutat prin mormânt, nu a găsit nimic. Multor oameni nu le venea să creadă și au intrat după el. Toți erau cuprinsi de neputință. Unul dintre cei care stăteau acolo a spus: «Ofrandele de înmormântare au fost luate [traducerea lui Cartlidge spune: «Giulgiul a fost dezbrăcat» – cf. Ioan 20:6-7] – jefuitorii de morminte au făcut asta; dar cum rămâne cu cadavrul – unde este? Multe sugestii diferite au circulat în mulțime. Chaereas a privit spre cer, și-a întins brațele și a strigat: «Așadar, care dintre zei este, cine a devenit rivalul meu în dragoste și a luat-o pe Callirhoe și acum o ține cu el…?»”.

Mai târziu, Callirhoe, reflectând asupra vicisitudinilor ei, spune: „Am murit și am revenit la viață”. Ulterior, ea se va plânge: „Am murit și am fost îngropată; Am fost furată din mormântul meu.” Între timp, bietul Cheereas este condamnat la cruce, pe care trebuie să o poarte el însuși. Dar în ultimul minut, chiar înainte de a fi bătut în cuie, i se comută sentința și este dat jos de pe cruce. „Iată, deci,” comentează Price, „este un erou care a mers la cruce pentru iubita sa și s-a întors viu. În aceeași poveste, un răufăcător este, de asemenea, răstignit, deși, deoarece își câștigă deșerturile drepte, nu este amânat. Acesta este Theron, piratul care l-a adus pe bietul Callirhoe în sclavie. A fost crucificat în fața mormântului lui Callirhoe.”

Unii evrei, cu un Hasbara concertat și persistent, le-a spălat creierul romanilor cu o poveste evreiască incredibilă, plagiată din romanele grecești, miturile romane și cultul mithraic?
Cu siguranță există și alte moduri de a privi Creștinismul decât ca pe un truc evreiesc. Dar consider că ipoteza merită luată în considerare.

Aud pe acest website multe plângeri împotriva colonizării culturale evreiești. Eu doar sugerez că această colonizare culturală nu a început ieri.

sursa: https://www.unz.com/article/how-yahweh-conquered-rome/

Laurent Guyénot este posesorul unei diplome de inginer (ENSTA, Paris) și a unui doctorat în Studii Medievale (Sorbona, Paris). El este autorul cărților De la Iahve la Sion: Dumnezeu gelos, oameni aleși, pământ făgăduință… Ciocnirea civilizațiilor și „Dumnezeul nostru este și Dumnezeul tău, dar ne-a ales pe noi”: Eseuri despre puterea evreiască (o colecție de articole Unz Review anterioare). articole). De asemenea, a scris JFK-9/11: 50 de ani de stat profund (interzis de pe Amazon) și este coautorul unui nou film despre „Israelul și asasinatele fraților Kennedy”.

Note:
[1] Traducere din franceză: Primo Levi, Lilith et autres nouvelles, Le Livre de Poche, 1989.

[2] Jacob Neusner, Iudaism and Christianity in the Age of Constantine: History, Messiah, Israel, and the Initial Confrontation, University of Chicago Press, 1987, pp. ix-xi.

[3] Citiți Thomas Römer, The Invention of God, Harvard UP, 2015, pp. 137-138, sau Hyam Maccoby, The Sacred Executioner, Thames & Hudson, 1982, pp. 13-51. Am abordat acest subiect în cartea mea „Dumnezeul nostru este și Dumnezeul tău, dar ne-a ales pe noi”: Eseuri despre puterea evreiască, AFNIL, 2020, pp. 42-45.

[4] Royston Lambert, Iubit și Dumnezeu: Povestea lui Hadrian și Antinous, Phoenix Giant, 1984; Christopher Jones, Noii eroi în Antichitate, op. cit., p. 75–83.

[5] Stendhal, Love, Penguin Classics, 2000, p. 83.

[6] Giles Corey, The Sword of Christ: Christianity from the Right sau The Christian Question, publicat independent, 2020, p. xiii.

[7] Richard Dawkins, The God Delusion, Houghton Mifflin, 2006, p. 51.

[8] Joseph Mélèze Modrzejewski, The Jews of Egypt, From Ramses II to Emperor Hadrian, Princeton University Press, 1995, pp. 48-49, 66.

[9] Martin Bernal, Geografia unei vieți, cap. 45, „Evrei și fenicieni”, pp. 386-394.

[10] Nahum Goldmann, Le Paradoxe juif. Conversații în franceză cu Léon Abramowicz, Stock, 1976, p. 36; Heinrich Graetz, Histoire des Juifs, A. Lévy, 1882 (pe fr.wikisource.org), tomul I, p. 413-428.

[11] Cea mai veche Evanghelie, Evanghelia după Marcu, este datată în mod obișnuit la sfârșitul anilor 60, dar această dată este mult prea devreme, mai ales că menționează distrugerea Templului (petrecută în anul 70 d.Hr.).

[12] Tacitus a scris în Anale (xv, 44) că Nero i-a acuzat pe creștini că au declanșat marele foc al Romei în anul 64 și i-a făcut pe mulți dintre ei „aruncați fiarelor, răstigniți și arși de vii”. Dar aceasta este singura atestare a acelei povești, iar unii cercetători moderni au pus la îndoială credibilitatea ei: Richard Carrier o vede ca o interpolare creștină ulterioară, iar Brent Shaw susține că persecuția lui Nero este un mit (Wikipedia). Mai există o altă mențiune despre persecuția împotriva creștinilor înainte de secolul al III-lea, într-o scrisoare scrisă lui Traian de Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei (la nordul Asiei Mici). Dar și această scrisoare este de o autenticitate îndoielnică, aparținând unei cărți de 121 de scrisori găsite în secolul al XVI-lea, copiate și pierdute din nou.

[13] Paul Mattei, Le Christianisme antique: De Jésus à Constantin, Armand Colin, 2011, p. 119.

[14] Emily A. Schmidt, „The Flavian Triumph and the Arch of Titus: The Jewish God in Flavian Rome”, UC Santa Barbara: Ancient Borderlands Research Focus Group, 2010, preluat de la https://escholarship.org/uc/ item/9xw0k5kh

[15] Se spune că Traian ar fi avut o soție pro-evreiască, Pompeia Plotina, și a condamnat odată la moarte un demnitar grec pe nume Hermaiskos pentru că s-a plâns că anturajul împăratului era „plin de evrei nelegiuiți”. (Joseph Mélèze Modrzejewski, Evreii din Egipt – De la Ramses II la Împăratul Hadrian, Princeton University Press, 1997, p. 193-196). Dar Hadrian este creditat pentru că a interzis circumcizia și, când s-a confruntat în 132 cu o nouă revoltă evreiască anti-romană în Iudeea, condusă de Simon bar Kokhba, el a distrus Ierusalimul încă o dată, l-a transformat într-un oraș grecesc numit Aelia Capitolina și a interzis evreilor să intre în ea.

[16] Norman Cohn, The Pursuit of the Millennium, Essential Books, 1957, p. 4.

[17] Conform 1 Regi 10:14, cantitatea de aur tezaurizată în fiecare an în templul lui Solomon era de „666 de talanți de aur” (1 talant = 30 kg). Comoara lui Salomon poate fi legendară, dar ilustrează ce însemna încă Templul din Ierusalim pentru preoții secolului I d.Hr.

[18] Deoarece sulul de cupru face parte din așa-numitele suluri de la Marea Moartă, cărora li s-a atribuit greșit o origine eseniană de zeci de ani, conținutul său a fost mult timp considerat fictiv. Revizuirea acestei teorii greșite, lansată de Norman Golb în Cine a scris sulurile de la Marea Moartă?: Căutarea secretului lui Qumran, Scribner, 1995, a corectat această părtinire.

[19] Flavio Barbiero, The Secret Society of Moise: The Mosaic Bloodline and a Conspiracy Spanning Three Millennies, Inner Traditions, 2010, p. 111.

[20] Norman Cohn, The Pursuit of the Millennium, Essential Books, 1957, p. 10.

[21] Cyril Glassé, Mithraismul, virusul care a distrus Roma, Apocalipsa, 2016.

[22] Kyle Harper, The Fate of Rome: Climate, Disease, and the End of an Empire, Princeton UP, 2017.

[23] Vezi, de exemplu, James Charlesworth, Jesus within Judaism, SPCK, 1989.

[24] Earl Doherty, Puzzle-ul lui Iisus: nu a existat un Iisus istoric? pe acest pdf de 600 de pagini, pp. 33 și 16.

[25] Robert Price, Deconstructing Jesus, Prometheus Book, 2000, archive.org, pp. 44-45.
Abonați-vă la noi coloane

[26] Savanții recenți care argumentează în acest sens includ Karl H. Kraeling, John the Baptist, Charles Scribner’s Sons, 1951; Charles H. H. Scobie, Ioan Botezătorul, Fortress Press, 1964; W. Barnes Tatum, Ioan Botezătorul și Iisus: un raport al seminarului lui Iisus, Polebridge Press, 1994; Joan Taylor, The Immerser: John the Baptist within Second Temple Judaism, Wm B. Eerdmans, 1996; Robert L. Webb, Ioan Botezătorul și Profetul: Un studiu socio-istoric, Sheffield Academic Press, 1991; Walter Wink, Ioan Botezătorul în tradiția Evangheliei, Cambridge UP, 1968.

[27] Earl Doherty, Puzzle-ul lui Iisus, op. cit., p. 52 .

[28] Robert Eisenman, Iacov fratele lui Iisus: cheia pentru dezvăluirea secretelor creștinismului timpuriu și a sulurilor de la Marea Moartă, Viking Penguin, 1996.

[29] Richard Carrier, On the Historicity of Jesus, Why We Might Have Reason For Doubt, Sheffield Phoenix Press, 2014, p. 56.

[30] Bart D. Ehrman Did Jesus Exist?: The Historical Argument for Jesus of Nazareth, HarperCollins, SUA. 2012, p. 208, citat din Wikipedia.

[31] Elaine Pagels, Evangheliile gnostice, Weidenfeld & Nicolson, 1979.

Crucea mamii lor

autor Vasilică Militaru

A purta Crucea lui Hristos este un dar divin de care au parte numai martirii creștini. De aceea „crucea mamii lor” este o blasfemie la adresa Crucii. Hristos a spus că fiecare om își duce o cruce a vieții. Este o opțiune de credință individuală, urmarea lui Hristos. „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze” (Mt 16,24). 

Crucile afișate ostentativ de unii, sunt o jignire evidentă la adresa Crucii. Aici fac referire la „crucea mamii lor” pe care o atârnă unii ierarhi ai Bisericii de piepturile diverșilor politicieni ai României. Ceremonia desfășurată de ziua Sfântului Apostol Andrei, în Catedrala sibiană proiectată de doi arhitecți maghiari, este culmea mimetismului patriotic. Mitropolitul Laurențiu Streza l-a cadorisit pe liderul partidului AUR cu o astfel de cruce. Se numește „Crucea Șaguniană” și n-are nicio legătură cu acea Cruce pe care a fost răstignit Dumnezeul creștinilor. Nici una. Dealtfel crucea înmânată de Î.P.S.Laurențiu a avut mână moartă pentru penalii Gigi Becali, Ilie Carabulea și Aristotel Căncescu. Toți au făcut închisoare, ulterior decorării.

Este cunoscută afinitatea dintre Laurențiu și Daniel, cel dintâi fiind susținătorul celui din urmă la alegerile patriarhale din anul 2007. Prin urmare, mesajul decorării ar putea fi: „Patriarhul îl iubește profund pe Simion „Noul Golan de Aur”. Iar această dragoste profundă față de aproapele Simion, îi reunește în mod miraculos pe rivalii Teodosie și Daniel. Să se știe că se știe! Oare să fi fost de vină Sfânta Securitate?

Însă proaspătul medaliat ar trebui să se simtă îngrijorat, pentru că genul acesta de „cruce a mamii lor”, dăruită de ierarhi, aduce pușcăria celor care o poartă. Se pare că Dumnezeu nu-i ajută pe blasfemiatorii Crucii Sale.

De pildă, în octombrie 2012, onor P.F. Patriarh Daniel înmâna Ordinul „Sfinţilor Martiri Brâncoveni” vicepremierului Liviu Dragnea. Acesta a fost decorat pentru ajutorul financiar acordat unor biserici (din banii publici ai întregului popor – sic!) și pentru … „ajutoarele viitoare”. La îndemnul Prea Încântatului Daniel, preoţii i-au cântat infractorului Dragnea „Vrednic este!”. La acea vreme politicianul săvârșea deja infracţiuni. Poate nu întâmplător Daniel rostea complice: „Pe noi ne-aţi ajutat, dar nu spun când și cum!”. Pentru „vrednicia” certificată de Patriarh, în anul 2019 Dragnea avea să fie condamnat la 3 ani și 6 luni de închisoare cu executare. Ghinion.

În august 2020, Mitropolitul Teofan îi atârna în piept „Crucea Moldavă” politicianului nemţean Ionel Arsene. În martie 2023, infractorul Arsene a fost condamnat definitiv la 6 ani și 8 luni de închisoare cu executare. Ghinion.

De-a lungul timpului „crucea mamii lor” a fost împărţită, cu generozitate deșănţată, de mulţi arhierei ai Bisericii. Nu în ultimul rând, amintim de crucea umplută cu agheazmă dăruită din dragoste de Arhiepiscopul Teodosie preaiubitului său ucenic, Radu Mazăre. Infractorul dovedit de Justiţie prestează acum în pușcărie o condamnare de 5 ani. Ghinion.

Un caz aparte îl constituie Gigi Becali. Acesta a fost dublu medaliat cu „Crucea Șaguniană”, în anul 2006, de Mitropolitul Laurenţiu Streza și cu „Crucea Moldavă”, în anul 2008, de Patriarhul Daniel Ciobotea. „Crucea mamii lor” nu l-a protejat multă vreme pe dreptcredinciosul europarlamentar Becali care avea să încaseze o condamnare de 3 ani de închisoare cu executare. Ghinion.

 Concluzia este că blasfemierea Crucii lui Hristos aduce ghinion. În fapt, numai martirii creștini sunt adevărații stavrofori – purtători de Cruce. Ceilalți o maimuțăresc prin „crucea mamii lor”.

Invit românii să aștepte efectul decorării lui George Simion de către înaltul prelat sibian. Este numai o chestiune de timp, pentru că Dumnezeu nu întârzie niciodată. Tic – tac!

Profilul psihopatologic al zeului biblic IHWH (Iahve): o investigație psihologică asupra comportamentului zeului iudeo-creștin descris în Vechiul Testament

Dr.Giulio Perrotta – Catedra de Psihologie Penală și Investigativă UNIFEDER

Foto: Arhanghelul MIhail – îngerul războinic trimis de YHWH – comandantul militar al poporului „ales” iudaic, care a săvârșit numeroase acte genocidare în numele lui Dumnezeu

Pornind de la figura Dumnezeului iudeo-creștin și biblic vetero-testamentar YHWH (Iahve), devenit acum Dumnezeu unic și adevărat, omniscient și omniprezent, pentru iudaism și religiile de origine creștină, prin manipularea textului „sacru” și faptele istorice povestite, studiul de față tratează problema spinoasă a profilului psihopatologic al acestei figuri foarte controversate. Se urmărește definirea cadrului general, pentru a trasa un profil psihopatologic în concordanță cu litera primelor texte iudeo-creștine: o cale care să însoțească cititorul să recunoască trăsăturile patologice ale personalității narcisiste a unui „om războinic”, transformat în mod fals prin teologie într-un „Dumnezeu” bun, drept și milostiv.

Rezumat

1. Introducere și premise necesare: Privire generală asupra figurii lui „Dumnezeu” YHWH (Iahve)

2. Profilurile de conducere descrise în Vechiul Testament

3. Caracteristicile psihopatologice ale personalității lui YHWH (Yahve)

4. Concluzii

5. Referințe

1. Introducere și premise necesare: prezentare generală a figurii lui „Dumnezeu” YHWH (Iahve)

Discuția de față elaborează într-o manieră structurată și ordonată toată conduita Dumnezeului biblic YHWH descrisă în Vechiul Testament. Prin urmare, pare evident, înainte de a continua, să ne oprim asupra unor promisiuni cu respect care – dacă ar fi omise – ar face ca lectura elaboratului să fie destul de complicată și partizană.

Următoarea investigație psihologică asupra comportamentelor descrise nu este scutită de limite bine definite, care vor fi analizate pe parcursul elaborării; printre premisele esențiale este necesar să se acorde atenție următoarelor elemente [1] :

1) „profilul fideistic”. Discuția de față nu are legătură cu conceptele teologice sau fideiste; în schimb, ancheta a analizat caracteristicile obiective descrise și reprezentate în textul biblic vetero-testamentar. Prin urmare, intenția nu este de a judeca o alegere de credință sau credință religioasă, ci de a analiza descrierile într-o cheie literală, conform scopului biblic.

Referitor la editori, fără să ne oprim asupra considerațiilor din literatura de specialitate ale experților religioși și academicieni legați de lumea spirituală, evident partizani. Chiar și ideea de a analiza întrebarea «dacă și cum imaginea lui Dumnezeu este reflectată de autorii biblici» cade în cele din urmă, pentru că am risca să obiectivăm ceea ce prin natura lui este subiectiv și, prin urmare, riscăm să extindem profilurile către comunitate „vânzându-le” pentru obiectiv şi universal. Cu convingere sau nu, autorii biblici au trasat un profil descriptiv al comportamentelor Dumnezeului lor și, prin urmare, acestea trebuie luate în considerare, și nimic altceva, ca și cum ar fi reale.

2) „profilul istoric”. Discuția de față este deconectată de contextualizările istorice inutile și repetitive deja analizate pe larg în diverse publicații editoriale, semnate de scriitor. Interesant este însă de subliniat cum, chiar și în literatură, nu există certitudini absolute despre identitatea autorilor textelor vetero-testamentare, precum și despre perioadele redactării. Mai mult, în zeci de pasaje biblice, apar erori istorice care se referă la fapte, evenimente și personaje. Prin urmare, intenția aici nu este de a contesta fiabilitatea scrierilor biblice, ci mai mult „de a considera ca evidentă” corectitudinea informațiilor conținute în acestea, „pretinzând că” ceea ce este descris este real. Pe această bază, comportamentele aferente pot fi obiectivate și analizate în cheie psihopatologică, de parcă ar fi vorba despre un pacient real.

3) „profilurile etice și clinice”. Discuția de față are mare grijă de profilul etic legat de combinația dintre „psihopatologie” și „divin”, cu o atenție deosebită pentru evitarea compromisurilor inutile legate de convingerile personale și subiective. Discuția de față este o analiză academică a „docendi causa”, din motivele care vor fi explicate în cadrul dezbaterii. Și dacă comportamentele umane pot fi studiate după profiluri psihopatologice, atunci și tonurile divine suferă aceeași comparație, deoarece derivă din ele și trag putere din ele. A enumera compulsiv vocile academice care s-au succedat pe temă ar fi inutil, deoarece țin cont de mai multe profiluri sociologice sau antropologice, ținându-se în mare parte la distanță de punctele critice care l-ar expune pe savant la critici religioase.

4) „profilul moral”. După cum s-a spus deja, intenția academică nu este de a aprofunda temele religioase sau fideiste sau de a analiza construcția antropologică a Dumnezeului vetero-testamentar cu privire la cultele existente la acea vreme și în acel context dat, întrucât această eroare ar afecta întreaga discuție. Într-adevăr, nu întâmplător, „acel Dumnezeu” atât de subiectiv și legat de contextul israelit al vremii (din mileniul II î.Hr. până în secolul IV î.Hr.) a fost greșit legat de cultele creștine din primele patru secole d.Hr., obiectivându-l și făcându-l universal. Frauda magistrală îndrăzneață, în detrimentul populațiilor, de către exponenții religioși creștini de la începutul secolelor patru d.Hr.,  cristalizată apoi de împăratul Constantin, a făcut posibilă juxtapunerea textelor evreiești (Vechiul Testament) cu Evangheliile creștine, legând în mod fals Dumnezeul vetero-testamentar cu Dumnezeul Noului Testament, total diferit ca structură și comportament. Prin urmare, din această ipoteză, nicio intenție provocatoare nu este inerentă acestei analize; mai mult decât orice altceva este esențial să înțelegem cum credința legată de Dumnezeul bun și drept este rezultatul unei manipulări teologice deconectate de textul biblic însuși.

Așadar, conform teologiei creștine, YHWH este singurul Dumnezeu existent, creator al tuturor, drept, drept și capabil să simtă iubire fără diferențe de rasă, culoare a pielii, limbă sau sex. Cu toate acestea, citind cu atenție pasajele biblice, în traducerea aprobată de Conferința Episcopală Italiană, reiese un cu totul alt adevăr, evident și pentru cei care cred orbește în credința lor religioasă.

Ca punct preliminar, scriitorul a regizat această lucrare după o logică pură: „a pretinde că” conținutul biblic spune adevărul empiric, sau ceea ce au văzut redactorii primei versiuni menționată în scris. Scopul este căutarea adevărului, folosind aceleași instrumente ca și teologii, dar riguros și metodic. [1]

Continuând după acest demers, nu putem decât să tragem consecințele evidente, concentrându-ne: în primul rând, personajul biblic YHWH în contextul său social, pentru a înțelege mai bine conduita, rolul și conducerea sa, în cadrul grupului și în afara contextului teritorial; în câteva secunde, profilele psihopatologice ale acestui personaj. De asemenea, așa cum este specificat în introducere, încercăm să-l înțelegem mai bine pe YHWH în aspectele sale mai generale, analizând în primul rând caracterul în contextul său socio-ambiental.

Din literatura biblică, știm că YHWH a fost un „ish milchamah”, un om al războiului / război masculin / individ de luptă (Exodul 15:3), care a dat instrucțiuni pentru a duce lupte sângeroase împotriva popoarelor vecine (Deuteronom 20); de fapt, conduita sa reflecta perfect această definiție: în toate textele „sacre” ale Vechiului Testament, YHWH a fost în principal dedicat acestei sarcini și nu cerșește niciodată sugestii de moralitate îndoielnică: despre cum să avansezi în luptă; despre modul de a oferi holocaust și jertfe de animale, despre cel mai bun tip de carne și grăsime de folosit pentru a provoca fumul atât de plăcut (Numeri 28-29); să nu simți niciodată milă pentru dușmani, chiar dacă aceștia erau femei, bătrâni sau copii; privind exprimarea unor ordine stricte specifice, unde neascultarea era adesea plătită cu pedeapsa cu moartea. Tabloul general care iese la iveală este prea clar: om de război, pe care îl dedic cuceririi teritoriilor și vărsării de sânge, adesea a unor oameni nevinovați.

Această natură violentă a lui reiese și în numeroasele descrieri ale caracterului său: YHWH este adesea definit ca un foc care distruge, devotat mâniei, mânios, fără milă și violent; Deuteronom 28:63 îl descrie chiar și într-o manieră precisă: Iahve este violent, furios, răzbunător, isteric, nesigur, indiferent față de suferința umană, crud, gelos (…).

Vom continua această abordare când vom ajunge la diagnosticul psihopatologic al acestui personaj controversat; deocamdată însă, luând de la sine înțeles ceea ce s-a arătat deja, ne concentrăm atenția asupra relației cu oamenii lui.

Din citirea versetelor, știm că:

a) YHWH își eliberează poporul, sau mai bine zis poporul moștenit de la Elyon (Dumnezeul cel Preaînalt, preluat de sumerianul Avraam de la preotul Melchisedec, rege al Salemului, Ierusalemul antic – n.V.M) prin Moise, poruncindu-i toate acțiunile. În mai multe rânduri, printre altele, își întoarce furia împotriva lui pentru că nu a pus punctual în practică ordinul dat;

b) în aproape toate cazurile, YHWH se adresează poporului „ales” numai prin profeți sau oameni aleși de el însuși, pentru a răspândi cuvântul, care a constat întotdeauna în ordine imperative și solicitări de a acționa din cauza premiului;

c) YHWH nu ezită, în mai multe rânduri, să omoare aceiași membri ai poporului israelit, ca formă de pedeapsă, pentru că nu a respectat ordinele sau pentru că nu s-a comportat conform prescripției. De foarte multe ori au pierit nevinovați iar elementele mai slabe au fost lovite, pentru a le arăta tuturor ce riscau; o sancțiune punitivă represivă și irecuperabilă, care urmărea doar să-i insufle teroarea, faimă care printre altele l-a precedat adesea în relațiile cu alte popoare vecine.

2 . Profilurile de conducere descrise în Vechiul Testament

Din aceste elemente generale apar deja date foarte interesante, legate de rolul său în societate și de conducerea pe care a urmat-o în conducerea oamenilor: totuși, răbdarea sa limitată a fost un obstacol semnificativ, adesea pus la încercare de acel popor, israelitul, definit de textul biblic însuși drept „cervix dur” (Exod 32:9-14). Legătura care fusese stabilită nu era una de dialog democratic reciproc, ci de dictatură militară de natură absolutistă. Conducerea acelui popor a fost delegată în primul rând profetului de serviciu, care prin gura lui, a pus în practică ordinele lui YHWH care, dacă sunt nesocotite, provoacă cea mai dezastruoasă furie, ajungând chiar să comită masacre a mii de oameni.

Conducerea [2] urmărită de zeul iudeo-creștin din Vechiul Testament a fost cu desăvârșire absentă; carisma sa a fost reprezentată de o relație de putere, susținută de un climat de teroare, violență și amenințări, deci un model autoritar și 3 autocratic [4], după un stil formal [5], directiv [6] – unidirecțional – și toxic. [7]: în esență, nu un lider, ci un comandant militar care a gestionat și controlat fiecare aspect al vieții oamenilor săi, pentru a-și realiza scopul final de a cuceri pământul promis.

Deloc surprinzător, oamenii se temeau de „Dumnezeul” lui, până la punctul de a-l abandona dacă se prezenta o ocazie sau de a-l înlocui cu alte divinități locale, descurajați de comportamentul său opresiv și sufocant, violent și furios.

Pe scurt, o descriere total opusă figurii bune, drepte și corecte dorite de teologia creștină, care în orice caz modifică întinderea reală a figurii construite de evrei: este un fapt notabil, de altfel, că credința creștină își întemeiază. rădăcini în tradiții și pe textele ebraice, pentru a detașa apoi și a însuși nejustificat culturi și tradiții, amestecând păgânismul și cultele orientale, într-o cremă cu tonuri ușor acide.

3. Caracteristicile psihopatologice ale personalității lui YHWH (Yahve)

Rezumând ceea ce este exprimat în această lucrare, putem trece acum la definirea aspectelor de personalitate legate de personajul YHWH, ținând cont de ceea ce este descris în introducere, despre clasificările tulburărilor psihopatologice.

<<[…] Prin „diagnostic psihologic” înțelegem o evaluare generală a subiectului privind aspectul psihologic și psihopatologic, prin utilizarea unui repertoriu integrat de chestionare, inventare de personalitate, baterii și tehnici de testare (psihometrice și proiective), interviuri clinice. și evaluări observaționale. Tipul de tehnici și instrumente utilizate variază din când în când, în funcție de contextul și scopul evaluării, de vârsta și tipul posibilelor dificultăți ale subiecților evaluați, precum și de orientarea teoretică și pregătirea de specialitate a evaluatorului. Psihologul este autorizat oficial să efectueze un diagnostic psihologic în baza art. 1 din Legea nr. 56/1989 (în Italia) privind ordonarea profesiei de psiholog (în Italia), unde se raportează: „Profesia de psiholog cuprinde utilizarea instrumentelor cognitive și de intervenție pentru activități de prevenire, diagnostic, abilitare și reabilitare și suport psihologic. pentru persoană, grup, organizații sociale și comunități „ […]>> [8].

Totuși, evaluarea psihiatrică trebuie distinctă clar de cea psihologică: în primul caz, <<[…] evaluarea este de obicei de tip nosologic și psihopatologic și se realizează printr-un interviu clinic și anamnestic, eventual completat de administrarea scalelor de detecție a simptomatologiei psihiatrice […]>>[8]; în al doilea caz, <<[…] diagnosticul psihologic poate fi în schimb de tip mai larg: pe lângă depistarea simptomatologiei psihopatologice, de fapt, psihodiagnosticul se poate referi și la evaluarea aspectelor și proceselor personalității, la evaluarea atitudinilor, a modalităților relaționale, a nivelului și tipologiei abilităților cognitive, a structurii personalității, … […]>>[8].

Conceptul de „diagnostic” [8] presupune conceptul de „sănătate”, adică: starea de deplină bunăstare fizică, psihică și socială și nu constă doar în absența bolii sau a infirmității. Deținerea stării maxime de sănătate pe care este capabil să o atingă este unul dintre drepturile fundamentale ale fiecărei ființe umane. Prin urmare, pentru a fi complet, trebuie:

1) evaluarea pacientului din punct de vedere global și multidimensional: de aceea, este necesar să se integreze informațiile obținute prin examenul fizic (fizic) cu anamneza pacientului și a rudelor următoare, pentru a se cunoaște și personalul , experiență emoțională și de mediu, grație ajutorului unei baterii de teste ideale pentru cazul în cauză, pentru a încadra problema spusă de pacientul însuși sau de cine a expus prima întrebare. Mai general: << […] diagnosticul psihologic este un proces de: a) observație clinică (primul nivel de bază de abstractizare); b) clasificarea observaţiilor clinice într-un cadru formal recunoscut de comunitatea ştiinţifică (nivelul doi de abstractizare); c) elaborarea de ipoteze privind mecanismele de formare și menținere a rezultatelor clinice (al treilea nivel de abstractizare) precum și în scopul alegerii tratamentului […]>>;

2) îndeplinesc funcții multiple: este necesară clasificarea informațiilor obținute în urma interviurilor și testelor, facilitează comunicarea dintre terapeut și pacient, definind și spațiile de acțiune și terapie de reabilitare, îndreptând astfel acțiunea pozitivă.

În cazul nostru însă, întrucât aceasta este o analiză a posteriori a faptelor povestite, diagnosticul va juca doar funcția pur teoretică de educare a cititorului în analiza critică a textului biblic. Este, așadar, un exercițiu intelectual; un test de predare în ius docendi, fără scop clinic sau pretenție diagnostică. Pe de altă parte, personajul YHWH nici măcar fizic nu este aici pentru a-și dovedi existența, sau pentru a-și spune adevărurile, percepția experienței sale și a faptelor sale și orice alte date utile în scopuri de diagnosticare; printre altele, nu trebuie să uităm că vorbim oricum despre o ființă care, în cazul norocos, poseda calități non-umane. Știm că eticheta „Dumnezeu” este înșelătoare, deoarece conceptul din Biblie nu există; dar mai știm că anumite descrieri i-ar arăta abilitățile ieșite din comun. Desigur, nu se poate ști dacă descrierile care se referă la el sunt complet adevărate sau „romantizate”; ceea ce contează, însă, este să examinăm personajul, așa cum îl spun scrierile „sacre”, pentru a înțelege mai bine motivele comportamentului său.

Așadar, neputându-ne supune nici măcar la vreun test de personalitate sau interviu clinic, util pentru diagnostic, și/sau să ne spunem contextul social în care a trăit și istoricul său familial, trebuie neapărat să luăm povestea „pentru bine”. ” biblic, „pretinzând că” totul coincide perfect cu adevărul: pe de altă parte, faptul că întreaga poveste biblică este povestită de terți nu poate fi minimizat și singurul text care poate avea semnătura protagonistului nostru a dispărut în mod misterios. pierdut.

Cu acest suflet, deci, trecem în final la expunerea didactică a elementelor analizate în toată această lucrare, întrebându-ne în final care ar putea fi diagnosticul psihopatologic al „pacientului” nostru, dacă acesta prezenta următoarele 13 caracteristici [9] [ 10] [11] [12]:

I) conducător militar și înalta autoritate religioasă a unui grup de oameni, sub forma unui agregat social, legate între ele prin apartenența geografică locală; 

II) autoritar. Ea impune rangul de conducător militar și de înaltă autoritate religioasă, nu ca lider sau lider carismatic, ci al lui Dumnezeu, unic și capabil doar să îndeplinească acel rol anume. Obligă poporul israelit să respecte toate cele 613 mitzvot (porunci/interdicții), sub sancțiuni punitive foarte stricte (aproape întotdeauna moartea);

III) autocratic, formal și managerial. Folosește puterea, teroarea și violența pentru a-și controla oamenii și nu lasă nicio posibilitate de a discuta regulile impuse de cele de mai sus, într-un mod formal și unidirecțional;

IV) violent. Câștigă controlul asupra teritoriului și asupra oamenilor cu amenințarea cu moartea sau cu pierderea tuturor bunurilor, nu are respect pentru femei, copii, bătrâni și persoanele cu dificultăți fizice și de multe ori îi face victime pentru a arăta tuturor cine este șeful și ce se întâmplă în caz de încălcare;

V) mânios și coleric. Se enervează și își pierde rapid controlul; adesea, consecința este moartea pentru cei care au încălcat sau au făcut posibil evenimentul nedorit. Nu tolerează dizidenții și cei care îl trădează, mergând chiar până la a-i pedepsi cu moartea;

VI) răzbunător. Adesea, nu există nicio proporție între actul ofensator și pedeapsa atribuită. El tinde să se răzbune într-un mod izbitor, violent și punitiv, arătând că nu poate face distincția între bine și rău, bine și rău. Pentru el contează doar cucerirea teritoriilor și pentru a realiza acest lucru permite poporului său să extermine orice ființă vie, favorizând și sclavia, violența sexuală, pruncuciderea, crima selectivă și masacrele. El nu manifestă nicio nemulțumire sau pocăință, decât cu ocazia unor pedepse excesive adresate oamenilor din poporul său;

VII) isteric. El nu tolerează oamenii care îl trădează și care aleg un alt Dumnezeu. În diferite pasaje biblice, el își amintește într-un mod aproape obsesiv că puterea lui este mare și va vota pentru exterminarea oricărei ființe vii, un dușman al poporului său;

VIII) nevrotic, obsesiv, sensibil și nesigur. Nu ratează ocazia de a aminti poporului său că este un Dumnezeu gelos, răzbunător și pedepsitor, care este cel mai bun dintre ceilalți zei și că doar imaginea lui poate circula. Este obsedat de nevoia de a cuceri pământul promis, teoretic, un dar de alocat poporului său; cu toate acestea, din pasajele biblice reiese clar că numai el este singurul care crede asta. Adesea oamenii lui îl abandonează sau îl trădează, aderând la alți zei, iar primul îi pedepsește apoi își continuă misiunea personală, arătând că el și profeții lui cred cu adevărat în el. Misiunea care nu va fi niciodată complet îndeplinită;

IX) indiferent la suferința umană, mizantrop și rasist. Nu arată regrete după ce a masacrat bărbați, femei și copii, justificând fapta săvârșită din cauza neascultării sau a apartenenței la o facțiune inamică. Nu tolerează popoarele vecine, iar din acest motiv, cu scuza cuceririi pământului promis, dispune exterminările oricărei ființe vii. Este intolerant cu cei care au boli, deformări sau dificultăți fizice, ajungând să dispună scoaterea lor din comunitate pentru că reprezintă imperfecțiunea;

X) gelos. El este singurul Dumnezeu adevărat și nu acceptă competiția cu alte zeități. Deși conștient de existența altor Zei și că aceștia sunt în stăpânirea popoarelor vecine, el se impune ca unul și adevăratul Dumnezeu al lui Israel, mai puternic și mai important decât toți ceilalți;

XI) crud și sadic. În mai multe pasaje biblice, el nu pierde ocazia de a descrie atrocitățile pe care le va comite sau le-a comis, cum să declanșeze o epidemie de buboi, hemoroizi sau ciuma. Din nou, el descrie evenimente dramatice de răzbunare cu un limbaj crud și fără a ține cont de cum să „rupeți bebelușii” sau „să-ți violezi femeile în fața ta, la lumina soarelui”. Se arată tolerant, drept și bun numai cu cei care îi execută ordinele la literă;

XII) tendința pedofilă. Cu o ocazie, în special, a cerut din prada de război 32 de fete fecioare în vârstă de peste trei ani. Cu toate acestea, întrebarea este controversată pentru că, potrivit acelei culturi și acelui context istoric și temporal, era permisă săvârșirea de acte sexuale cu copii peste această vârstă;

XIII) megaloman. Aventura Vechiului Testament povestește despre legământul de alianță dintre YHWH și poporul său și despre promisiunea primului care ar fi moștenit țara făgăduită poporului său, cu condiția să lupte împotriva tuturor popoarelor vecine, comitând crime împotriva umanității. Deși au fost comise crimele teribile, pământul promis nu a fost niciodată cucerit și, prin urmare, nu a trecut niciodată în moștenire.

În anasamblu, aceasta este descrierea vetero-testamentarului „Dumnezeu” YHWH, astăzi „pacientul” nostru virtual. Investigațiile efectuate de Schneider și Scholem, în special în domeniul tradiției cabalistice și evreiești (deși puternic influențate de abordarea lor religioasă și fideistă), cu siguranță nu pot fi excluse din subiectul examinat: într-adevăr, dacă Dumnezeul biblic a fost considerat un tată strict, în cultul evreiesc, care distribuia premii și pedepse pe bază de ascultare, în cultul creștin își asumă o dublă funcție: sever, dar drept în Vechiul Testament, bun, înțelegător și iubitor în Noul Testament. Această viziune dualistă este serios compromisă de încercările speculative ale teologiei creștine care a manipulat și manipulat scrierile evreiești prin însușirea paternității într-o manieră complet arbitrară și incoerentă față de textul literal al scripturilor sacre care încă astăzi îl identifică pe Dumnezeul biblic ca fiind Dumnezeul lui Israel și nu al lumii întregi. Teza, deci, a lui Dumnezeu bun și drept, nu este susținută istoric și filologic, dezavuată și de toți autorii filierei psihologice care au analizat profilurile în examen.

Abordarea teoretică pe care o vom urma se va referi doar la cea strict clinică, evitând ca cititorul să se piardă în meandrele psihologice ale altor posibile interpretări [13]. Odată trasată linia de delimitare, definim acum posibilul diagnostic, conform DSM-V [14], ținând mereu cont de toate promisiunile făcute.

Dintr-un punct de vedere cert, DSM-V recunoaște zece tipuri de tulburări de personalitate grupate în trei grupuri sau clustere, pe baza analogiilor descriptive. Vedem doar în detaliu clusterul (Grupul B (cluster dramatic) care se referă la subiectul nostru în cauză [15]:

A) Tulburarea antisocială, numită anterior psihopatie sau sociopatie, este o tulburare de personalitate caracterizată în principal prin nerespectarea și încălcarea drepturilor celorlalți, care se manifestă la un adult, cel puțin de la vârsta de 15 ani. Persoanele cu această tulburare, de fapt, nu respectă legea, pentru care efectuează acte ilegale (de exemplu, distrug bunuri, trișează, fură), sau normele sociale, pentru care desfășoară un comportament imoral și manipulator (ex. minciună, simulare). , folosiți identități false) atragerea de profit sau plăcere personală (ex. bani, sex, putere). Elementul distinctiv al tulburării este, de altfel, remușcarea rară manifestată pentru consecințele acțiunilor cuiva, astfel încât acești oameni, după ce au păgubit pe cineva, pot rămâne indiferenți emoțional sau pot da explicații superficiale despre cele întâmplate. Alte caracteristici relevante ale tulburării antisociale sunt impulsivitatea și agresivitatea. (…) Cele mai des trăite emoții sunt furia, iritația, umilința, disprețul, detașarea, plictiseala, invidia, plăcerea de a domina și euforia; cu greu, în schimb, simt emoții precum recunoștință, empatie, simpatie, afecțiune, vinovăție și erotism. (…) Persoanele care suferă de tulburare de personalitate antisocială au relații interpersonale trecătoare, superficiale și antagonice. (…) Comportamentul sexual al acestor persoane este în general iresponsabil și utilitar; pe parcursul vieții, pot avea numeroși parteneri sexuali și nu pot avea niciodată relații monogame. În plus, cei care au o tulburare de personalitate antisocială cred că sunt speciali și, prin urmare, merită favoritism și gratificare ușoară. Poate da dovadă de încredere în sine excesivă (de exemplu, poate crede că un loc de muncă obișnuit nu este demn de el) și farmec casual și superficial. (…) Agresivitatea care caracterizează tulburarea se manifestă frecvent prin agresiune fizică (ex. bătaia soţului/soţiei). Impulsivitatea, pe de altă parte, se poate manifesta prin incapacitatea de a planifica viitorul, astfel încât acești oameni iau decizii în acest moment, fără a lua în considerare consecințele pentru ei înșiși și pentru ceilalți. Cei care au tulburări antisociale tind să fie, de asemenea, puternic iresponsabili. (…) Oamenii care au această tulburare manifestă o toleranță scăzută la frustrare, așa că atunci când lucrurile nu merg așa, nu pot renunța la plăcere sau amâna și acționează impulsiv pentru a ajunge la ea. O altă caracteristică a tulburării antisociale este pseudologia fantastică, un comportament care constă în a spune continuu fapte reale alături de povești inventate, astfel încât devine dificil pentru ascultător să distingă adevărul de minciuni. Această trăsătură pare să o amintească pe cea a celebrului baron de Munchausen, dar este profund diferită: personajul literar spunea povești inventate și abia credibile fără vreun scop utilitar; pacientul antisocial, în schimb, inventează povești cu intenția clară de a-l manipula pe celălalt.

B) Tulburarea Borderline este o tulburare de personalitate caracterizată prin schimbări bruște de dispoziție, instabilitate a comportamentelor și relațiilor cu ceilalți, impulsivitate marcată și dificultate în a-și organiza gândurile într-un mod coerent. (…) În rezumat, subiecții care suferă de tulburare de personalitate borderline prezintă dereglare emoțională și afectivă cu atacuri bruște de furie, anxietăți intense și episodice, sentimente de gol, instabilitate în percepția de sine și a celorlalți și comportamente impulsive. Unele dintre aceste simptome pot fi întâlnite și în alte patologii, așa că pentru a obține un diagnostic serios și precis, este necesar să apelați la persoane calificate. Este posibil, însă, să se facă precizări care pot ajuta la deosebirea acestei categorii diagnostice de altele care pot fi asimilate. Tulburarea de personalitate borderline are caracteristici comune cu tulburările de dispoziție, în special cu tulburarea bipolară. De fapt, ambele tulburări prezintă stări intense de euforie și depresie. Tulburarea limită, totuși, se caracterizează printr-o dereglare emoțională pervazivă și schimbări de dispoziție dependente de context, în special relațiile interpersonale. În tulburarea bipolară, totuși, schimbările de dispoziție apar într-o manieră ciclică și independentă de context. (…) În plus, o tulburare borderline de personalitate poate fi confundată cu tulburarea de identitate disociativă, cu care are în comun un sentiment de confuzie cu privire la propria identitate și fluctuațiile rapide între tipuri complet diferite de dispoziție și comportament. În tulburarea borderline, totuși, modificările de identitate nu se agregează în personalități distincte cu nume, vârste, preferințe, amintiri și amnezie diferite pentru evenimentele trecute, așa cum se întâmplă în tulburarea de identitate disociativă. De asemenea, trebuie să diferențiem tulburarea borderline de personalitate de alte tulburări de personalitate cu caracteristici similare, în special, tulburarea de personalitate dependentă și tulburarea de personalitate histrionică, cu care are în comun teama de abandon de către persoane semnificative, sentimentul de gol și ideea de gresit. O ultimă distincție trebuie făcută între tulburarea limită și schizofrenie. Cele două tulburări au unele simptome psihotice în comun, dar în tulburarea borderline, acestea sunt temporare și depind de starea pacientului sau de context. În sfârșit, subiecții borderline au o funcționare personală și socială mai mare decât persoanele cu schizofrenie […]>>;

C) Tulburarea histrionică este o tulburare de personalitate caracterizată în esență printr-o emoționalitate intensă, exprimată prin modalități teatrale și prin încercări constante de a câștiga atenția, aprobarea și sprijinul celorlalți, prin intermediul unui comportament ascuns sau deschis seducător. Pe lângă stilul interpersonal dramatic și nepotrivit de seducător, impresionabilitatea, tendința de somatizare și căutarea noutății caracterizează această tulburare. (…) Unele caracteristici ale tulburării de personalitate histrionică pot fi prezente și în alte patologii, de care trebuie să se distingă această tulburare. Emoționalismul în schimbare rapidă, căutarea atenției și comportamentul manipulativ, de exemplu, caracterizează și tulburarea borderline de personalitate, dar în aceasta din urmă există și autodistructive, rupturi de furie în relațiile interpersonale și stări mai intense de gol și de alterare a identității. Atât persoanele cu tulburare de personalitate histrionică, cât și cele cu tulburare de personalitate antisocială tind să fie superficiale, manipulatoare, seducătoare, impulsive și în căutarea unor situații noi și incitante, dar primii, spre deosebire de cei din urmă, manifestă reacții emoționale mai intense, de obicei nu desfășoară. comportament antisocial și să efectueze manipulări pentru a obține atenție și îngrijire, mai degrabă decât profit material, putere și gratificare. Chiar și cei care au tulburare de personalitate narcisică își doresc atenția celorlalți, dar în timp ce el caută de obicei laude pentru presupusa sa superioritate, cei care au tulburare de personalitate histrionică sunt, de asemenea, dispuși să pară fragili și dependenți, să atragă atenția. Mai mult, cei care prezintă tulburarea de personalitate narcisică pot exagera intimitatea relațiilor lor, dar, în general, subliniază poziția socială sau economică a cunoștințelor lor. Chiar și cei care au tulburare de personalitate dependentă sunt foarte dependenți de ceilalți pentru laudă și sprijin, dar nu au emoționalismul excesiv și stilul teatral care caracterizează tulburarea de personalitate histrionică […]>>;

D) Tulburarea narcisistă constă într-o tendință stabilă și durabilă de a reacționa defensiv atunci când persoana simte o rană a propriei valori. Ca reacție, este ușor pentru persoană să adopte atitudini superbe, arogante, care îi disprețuiesc pe ceilalți și îi feresc de cauzele problemelor sale. Persoanele cu această tulburare se consideră oameni speciali și unici. Se așteaptă să primească aprobări și laude pentru calitățile lor superioare, fiind derutați atunci când nu primesc premiile pe care cred că le merită și prezentând adesea tendința de a medita asupra acestei lipse a celuilalt. Odată cu aceasta, există o tendință la ei de a reacționa la critici, experimentând furie, pe de o parte, și rușine, pe de altă parte. (…) Principalele „semne” ale unei tulburări de personalitate narcisistă sunt: ​​să creadă că oamenii nu le apreciază calitățile înalte și calitățile lor speciale; ideea că conturile nu revin în viața cuiva; de exemplu, au avut mai puțin succes decât se așteptau sau, în ciuda realizărilor personale, încă mai simt un sentiment de gol, apatie și plictiseală; consideră că este extrem de important să primești atenția și admirația altor persoane; a crede că totul se datorează: a cere, fără motiv, să primească un tratament deosebit de favorabil sau că cererile cuiva sunt în mod necesar satisfăcute; tind să-și ascundă dificultățile; simțiți un sentiment de distanță în relațiile afective sau acordați-le puțină importanță sau considerați partenerul o figură accesorie în existența lor; etalați un comportament sau atitudini aroganți și prezumți […]>>.

Pentru acest sondaj, ne vom concentra doar pe tulburările de personalitate, fără a investiga în continuare posibilele comorbidități de care probabil a suferit pacientul nostru „divin”. Așa că ne vom concentra doar asupra unora dintre aceste categorii menționate mai sus, adică cele care reprezintă cel mai bine comportamentul lui YHWH descris în Biblie (Vechiul Testament). Prin urmare, trei trăsături recurente ar trebui să apară izbitoare în ochii cititorului, care influențează într-un fel pe deplin atitudinea comportamentală a lui YHWH: stilul autoritar, supunerea firească la mânie și mânia; megalomanie. Să le analizăm individual după cele mai clasice profiluri.

În cadrul stilului autoritar (I), găsim justificarea rolului pe care acesta îl acoperă, conform textului biblic, adică un conducător militar și o înaltă autoritate religioasă, ca și morală a oamenilor cu „cervix dur”. Nimic ciudat, așadar, dacă imaginea sa publică îl obligă să pară cumva a fi o mână puternică, autoritar, autocratic, formal și managerial, pentru a preveni orice rebeliune între grup. Totuși, această abordare pare să fie dorită la persoana întâi de YHWH și nu condiționată de circumstanțe, din cauza nesiguranțelor sale continue, care derivă din frica obsesivă de a-și pierde poporul din cauza altor Elohim, mai puțin rigizi și mai disponibili. Din acest motiv, a dezvoltat un puternic sentiment de gelozie, transformând oamenii desemnați de Elyon în obiectul său personal. Aceasta conduita lui ireproșabilă și extrem de cristalizată în sutele de reguli impuse îl face să fie urat și de temut în ochii poporului său: acest climat este departe de orice formă de conducere: aici nu există un subiect Alpha care să reușească să convingă oamenii să facă. ce vrea spontan; cel mult, există un subiect care, cu violență, amenințări și răzbunare, ține în mâini un popor care nu ratează niciodată ocazia de a-și arăta neîncrederea.

Supunerea ușoară la furie și furia (II), care derivă tocmai din nesiguranța lui, îl fac un subiect de temut, violent, răzbunător, isteric, sensibil și nevrotic. Sentimente care sunt recunoscute de israeliții înșiși și de popoarele vecine cu diferite ocazii. Nu este surprinzător că YHWH i-a pedepsit pe oamenii care s-au supus altor Elohim, votându-i spre exterminare.

Megalomania (III), înțeleasă ca o tendință psihopatologică caracterizată prin fantezii de bogăție, faimă și omnipotență, și profiluri de grandoare, disproporționate față de forțele proprii, este cea mai înaltă expresie a comportamentului său comportamental în YHWH. Imaginea Sinelui este atât de distorsionată încât ajunge să-i plagieze pe israeliții, atribuiți lui de Elyon, făgăduind pământul ca dar altor Elohim; pentru a face acest lucru, el nu ezită să ordone exterminări în masă, justificându-și propria conduită și cea a poporului său. Cu promisiuni continue de bogăție și prosperitate, îi induce pe bărbați care comandă să comită orice atrocitate posibilă, dovedindu-se indiferenți față de suferința umană, sadici, mizantropi, rasiști ​​și cruzi.

YHWH apare mereu și oricât de conștient: vrea să-și atingă scopul și pentru a-l face, este dispus să facă orice. Își dă seama chiar că este „inferior”, în comparație cu ceea ce a primit de la Elyon, față de ceilalți Elohim, dar asta nu-l oprește și se lasă să treacă la cea mai nestăpânită gelozie, ucigând chiar pe cei care îl trădează sau pe cei care chiar manifestă intenția de a o face. Nici măcar nu-i milă de femei, de bătrâni și de copii; într-adevăr, cu referire la acesta din urmă, pare a fi dedicat și pedofiliei [16], favorizând violența sexuală, sclavia și împrumutul de bani cu dobândă.

Dacă ar fi să-i încadram comportamentele comportamentale într-un cadru de personalitate psihopatologică, cu siguranță ar trebui să ne referim la acele tulburări de personalitate aparținând „grupului/clusterului B”, care includ antisocialul, limită, histrionic și narcisist. YHWH s-ar putea, fără îndoială, să se încadreze mai mult în Tulburarea de personalitate narcisistă, unde trăsăturile distinctive, precum DSM-V însuși, sunt: ​​1) ideea măreață despre sine; 2) nevoia constantă de admirație; 3) lipsa de empatie. << […] Condiția dorită de narcisiști, de fapt, este aceea în care experimentează măreția, superioritatea, stăpânirea asupra lumii, eficacitatea personală și scopul vieții lor este să rămână cât mai mult posibil în acea stare. . Apariția evenimentelor declanșatoare (…) este trăită ca un indicator al eșecului și ineficacității acestora. Narcisiștii se confruntă cu percepția de a fi un bluff, de „nu valorează nimic” și experimentează o oscilație negativă a stimei de sine care devine intolerabilă. Se simt triști, simt rușine, teamă, angoasă și chiar pot dezvolta simptome precise, precum atacuri de panică sau stări depresive care decurg din faptul că reprezentarea de temut a sinelui (eul defect, eul falimentar) s-a îndreptat foarte des spre conștiința lor. se declanșează un cerc vicios astfel încât starea de spirit depresivă îi determină pe subiecți să-și concentreze atenția doar asupra propriilor eșecuri, spre mari așteptări dezamăgite, cu o înrăutățire consecventă a stării de spirit care poate duce la disperare sau chiar resemnare, și incapacitatea de a-și stabili noi obiective. modul în care narcisiștii răspund la percepția Iminența eșecului cuiva este furia, care poate fi îndreptată împotriva lor sau împotriva altora și o astfel de boltă ia forma unei maltratări, atât verbale, cât și fizice, față de celălalt, care este adesea devalorizată sau vinovă- volatile pentru că sunt percepute ca invalidante (pentru că nu le recunoaște ca fiind grandioase) sau destinate să împiedice atingerea scopurilor lor sau invidioase pe superioritatea lor. Pentru a restabili o stare de grandoare și putere, narcisiștii pot recurge la consumul de droguri și alcool care generează ameliorarea suferinței personale. Ei se consideră speciali, unici, „cei mai buni”. Acest lucru îi face să creadă că trebuie să participe sau să se simtă înțeleși doar de oameni la fel de speciali sau cu statut social înalt. De asemenea, ei tind să acționeze conduși exclusiv de atingerea unor obiective grandioase. Ei manifestă o mare dificultate în a accesa acele dorințe cele mai intime care i-ar face să se simtă mai vii și mai vitali. Cu alte cuvinte, narcisiștii merg mai departe la „învins”, dar nu știu ce vor de la viață, ce le oferă lejeritate și plăcere […]> > [17].

Prin urmare, această psihopatologie: << […] se caracterizează printr-o auto-percepție particulară a subiectului definit „Sine grandios”. Presupune un sentiment exagerat al importanței și idealizarea sinelui – într-adevăr o formă de iubire de sine care, din punct de vedere clinic, este falsă și dificultăți de implicare afectivă. Persoana manifestă o formă de egoism profund de care nu este de obicei conștientă, și ale cărei consecințe sunt de natură a produce suferință, suferință socială sau dificultăți relaționale și emoționale semnificative subiectului. Cu alte cuvinte, subiectul are nevoie să creeze continuu relații care să-i permită să-și oglindească propriul sine într-un mod grandios, să găsească confirmări și să stabilească relații bazate, adesea, pe control și manipulare afectivă […] >> [18] .

Diagnosticul în cauză necesită ca cel puțin 5 dintre următoarele simptome să fie prezente într-un mod care să formeze un model pervaziv, adică un model care tinde să rămână constant în diferite situații și relații [19]:

1. un sentiment grandios al sinelui sau un sentiment exagerat al propriei sale importanțe;

2. este ocupat de fantezii de succes nelimitat, putere, efect asupra celorlalți, frumusețe sau iubire ideală;

3. consideră că este „special” și unic, și poate fi înțeles doar de persoane speciale, sau este excesiv de îngrijorat de căutarea apropierii / a fi asociat cu persoane de statut (în unele zone) foarte înalt;

4. dorește sau cere o admirație excesivă față de normalul, sau cu valoarea sa reală;

5. are un puternic simț al drepturilor și facultăților lor, este nerealist convins că alți indivizi/situații trebuie să-și satisfacă așteptările imediat;

6. profită de ceilalți pentru a-și atinge scopurile și nu simte remuşcări;

7. este lipsit de empatie: nu observă (nu recunoaște) sau nu acordă importanță sentimentelor altora, nu vrea să se identifice cu dorințele lor;

8. simte adesea invidie și este în general convins că ceilalți simt invidie pentru el/ea;

9. tip efectiv de tip prădător (relații de putere dezechilibrate, cu puțin angajament personal, dorințe de a primi mai mult decât dă, ceilalți sunt implicați emoțional mai mult decât el/ea este un comportament arogant și presumptuos).

Este clar că, în cazul nostru, YHWH prezintă nu cinci, ci 9/9 simptome, pentru o afinitate totală de 100% cu Tulburarea de Personalitate Narcisistă.

YHWH, însă, poate nu numai să se încadreze în această categorie, datorită „principiului comorbidității sau comorbidității” [20]: << […] Necinstea și manipularea sunt principalele trăsături ale tulburării de personalitate antisocială. Indivizii cu această tulburare sunt predispuși să nu respecte drepturile celorlalți și să fie iritabili și agresivi, ajungând chiar să întreprindă acțiuni agresive, tinzând să lipsească de empatie și să fie indiferenți și cinici față de drepturile și suferința celorlalți. În cazul pacientului nostru, respectarea unui comportament autoritar din partea sa face parte, de exemplu, obligă poporul israelit să respecte toate cele 613 mitzvot (comenzi/interdicții), sub sancțiuni punitive stricte (aproape întotdeauna moartea), pe lângă stilul său autocratic, formal și managerial în care folosește forța, teroarea și violența pentru a-și controla oamenii, fără posibilitatea de a discuta despre regulile impuse de el însuși. Adăugați la asta și violența: câștigă controlul asupra teritoriului și asupra oamenilor cu amenințări, fără a lua în seamă nici femeile, nici bătrânii, nici copiii, nici persoanele cu dificultăți fizice, făcându-le chiar victime pentru a demonstra tuturor celor care controlează. Agresivitatea lui se traduce printr-un comportament furios, coleric și răzbunător. Moartea este consecința pentru cei care nu își respectă regulile sau le trădează, având tendința de a se răzbuna într-o manieră izbitoare și violentă, arătându-le ce este bine din rău și singurul lucru care contează este să-și atingă scopurile, chiar dacă acest lucru ar fi fost. să vină să extermine orice fiinţă vie. Subiectul prezintă o imagine a lui însuși și a propriei sale dispoziții uluitoare, tipică tiparului tulburării de personalitate limită. Acești indivizi au de obicei o imagine despre ei înșiși care se bazează pe a fi răi, periculoși și răzbunători. În mai multe pasaje biblice, el nu pierde ocazia de a descrie atrocitățile pe care le va comite sau le-a comis, cum să declanșeze o epidemie de buboi, hemoroizi sau ciuma. Din nou, el descrie evenimente dramatice de răzbunare cu un limbaj crud și fără a ține cont de cum să „rupeți bebelușii” sau „să-ți violezi femeile în fața ta, la lumina soarelui”. Sunt persoane care își exprimă frecvent furia și au mari dificultăți în a o gestiona. Subiectul manifestă și o tulburare de personalitate histrionică. Îl vedem inconfortabil în situațiile în care nu se află în centrul atenției. Exprimarea emoțiilor lor este adesea schimbătoare și superficială. La acest, el observă, observându-și comportamentul, o tulburare de personalitate narcisică care se manifestă într-un model omniprezent de grandoare și nevoie extremă de admirație. Megalomania care se manifestă într-un sens grandios al importanței care îl face pe subiect să creadă că este special, dacă nu unic, și se așteaptă ca alții să-l recunoască ca atare, pe lângă o cerere vastă și excesivă de admirație. În așteptarea lui nerezonabilă de a fi singurul, simțul dreptului este o dovadă care îl conduce, dacă această așteptare nu este satisfăcută, să devină iritată și să manifeste un comportament furios și răzbunător. De aici isteria și gelozia pe care subiectul le manifestă care îl determină să nu tolereze oamenii care îl trădează sau pot prefera pe cineva din afara lui. Nu pierde nicio ocazie de a-și aminti poporului său că este un Dumnezeu gelos, răzbunător și pedepsitor, care este cel mai bun dintre ceilalți zei și că numai imaginea lui poate circula. El este singurul Dumnezeu al lui Israel, cel mai puternic și cel mai important dintre toți. Mintea lui nu contemplă și nu acceptă competiția cu alte zeități. Un simț al dreptului care, legat de lipsa de empatie și de sensibilitate față de nevoile celorlalți, are ca rezultat exploatare și așteptarea ca ceilalți să-i dea dăruire totală și absolută, chiar și în detrimentul vieții lor. Se arată indiferent față de suferința umană, mizantropic și rasist. Nu arată regrete după ce a masacrat bărbați, femei, bătrâni și copii, justificând fapta săvârșită din nesupunere sau apartenență la o facțiune inamică. Având în vedere vastitatea comportamentelor prezentate de pacient, se poate deci ipoteza ca diagnostic apartenența la tulburările de personalitate din grupa B, și în special o prevalență a tulburării antisociale față de cea narcisistă, având în vedere că nu vorbim despre o ființă umană, ci în orice caz a unui individ dotat cu puteri și abilități particulare, comparabile în general cu cele ale unui zeu grec sau roman al antichității […]>>. [21]

Cu toate acestea, în prezența tulburării de personalitate narcisistă, nu putem vorbi de comorbiditate cu [22]:

a) tulburarea obsesiv-compulsivă ca YHWH nu este autocritică și nemulțumit de rezultatele obținute, ci în el aspirația spre perfecționism și tendința de a crede că ceilalți nu sunt capabili să facă lucrurile la fel de bine, o imagine tipică a profilului narcisist. ;

b) evitarea tulburărilor de personalitate, întrucât YHWH nu experimentează sentimente de rușine (decît în rare ocazii) și nu caută oportunități de a-și infirma măreția, mai degrabă caută evenimente în care măreția sa poate fi scoasă la lumină, o dovadă în plus a profilului narcisist;

c) tulburarea de personalitate limită, întrucât YHWH nu prezintă elementele tipice, precum stabilitatea relativă a imaginii de sine, absența relativă a comportamentelor auto-vătămatoare și impulsive, precum și preocuparea pentru abandon. Cu toate acestea, împărtășește tendința la reacții de furie în fața unor stimuli emoționali chiar și minimi. Un alt element în favoarea tezei narcisiste;

d) tulburarea histrionică de personalitate, întrucât YHWH nu prezintă elementele constitutive ale acestei forme psihopatologice, sau mândria excesivă pentru succesele obținute, tendința de dispreț față de slăbiciunile altora și, mai ales, o relativă lipsă de manifestări emoționale, în ciuda împărtășește nevoia de atenție externă. Printre altele: << […] deși indivizii cu tulburare narcisică, tulburare borderline și tulburare de personalitate histrionică manifestă aptitudinea de a solicita o atenție excesivă, cei cu tulburare de personalitate narcisică necesită în mod special să fie admirați pentru calitățile lor speciale, în timp ce cei cu tulburare de personalitate borderline iar tulburarea de personalitate histrionică sunt mai dispuși să pară fragili și nevoiași, dacă acest lucru le permite să atragă atenția […] >>;

e) tulburare de personalitate paranoidă/schizotipală, întrucât YHWH nu prezintă, cel puțin într-un mod clar, aspecte de suspiciune și retragere socială: << […] când aceste caracteristici sunt evidente la subiecți. cu tulburarea de personalitate narcisistă, au tendința de a deriva din teama că imperfecțiunile sau defectele pot fi descoperite după propria imagine […] >>;

f) tulburare bipolară, prin aceea că, în ciuda grandorii narcisistului, poate apărea rapid în cadrul episoadelor maniacale sau hipomaniacale, care sunt stări tipice tulburării bipolare, asocierea cu starea de spirit alterată și deficiența funcțională deosebesc aceste episoade tocmai de starea narcisică a YHWH.

Putem încerca să încheiem analiza doar comparând ipoteza de plecare (tulburarea narcisistă) cu aspectul antisocial. În acest sens, subiecții cu tulburare narcisistă împărtășesc cu tulburarea antisocială tendința de a exploata relațiile interpersonale în avantajul lor, arătându-se profund superficiali și nu empatici. În același timp însă: narcisismul nu include aspecte de impulsivitate, agresivitate și necinste (și astfel de indivizi nu au de obicei antecedente de tulburare de conduită în copilărie sau de comportament criminal la vârsta adultă); indivizii antisociali, pe de altă parte, pot să nu fie atât de nevoiași de admirație și atât de invidioși pe ceilalți, așa cum pare a fi tipic la indivizii cu tulburare de personalitate narcisică. Este deci clar că singurele elemente care ar putea fi favorizate pentru diagnosticul „antisocial” vizează impulsivitatea, agresivitatea și necinstea. Acum, potrivit scriitorului, prin contextualizarea acțiunii lui YHWH conform literei textului biblic, reiese clar că agresivitatea și impulsivitatea apar întotdeauna atunci când cineva nu ascultă sau pune sub semnul întrebării măreția lui, în timp ce necinstea, față de unele episoade descrise, ele întotdeauna se încadrează în cadrul mai larg al ascultării de poruncile prescrise.

4. Concluzii

<<[…] Figura lui YHWH posedă multe dintre caracteristicile tipice ale tiranului și dictatorului; autoritarismul și cruzimea se manifestă în multe feluri, de la indiferența față de suferința umană, la folosirea forței și a violenței pentru a-și controla poporul și a realiza ceea ce își dorește, impunându-și voința și gândirea adesea cu putere, într-o relație unidirecțională în care oamenii nu au alt rol decât să se supună și să satisfacă ceea ce a cerut. În special, există unele trăsături psihopatologice care pot fi urmărite până la o personalitate narcisistă, cum ar fi un model omniprezent de grandoare atât în ​​fantezie, cât și în comportament (cum ar fi convingerea de a fi superior celorlalți zei, de a fi special, singurul). să aibă dreptul de a guverna acel popor și de a-și însuși întreg teritoriul), nevoia de admirație care, dacă nu este primită, provoacă violență, furie, furie și pierderea controlului; pe lângă pedepse grele şi atroce pe care le-a vândut pentru cei care îndrăznesc să nu se supună sau nu se supun voinţei sale. Există și lipsa totală de empatie, care face ca această personalitate să fie insensibilă la cei slabi, femei și chiar copii; este rasist, violent, crud în acțiunile sale, care sunt comise fără remușcări sau regrete pe nimeni. Există și alte caracteristici care se referă la tabloul narcisist, precum fanteziile de succes și putere nelimitate, simțul grandios (și nerezonabil) al importanței, atitudinea și numeroasele comportamente despotice, arogante și prezumtive și, în final, dorința de a exploata și profită de ceilalți pentru propriile lor scopuri. Violența și furia arătate identifică, de asemenea, o personalitate cu fațete sadice și antisociale; YHWH folosește forța ca mijloc de comunicare atât pentru intențiile sale (de a supune poporul și de a cuceri pământul făgăduinței), cât și pentru modul său agresiv de a reacționa la evenimente, care se bazează tocmai pe apărarea atacând, exterminând și pedepsind orice sau. persoană pe care îndrăznește să meargă împotriva lui și a voinței sale, interpretată ca fiind divină și, prin urmare, de necontestat. Este manipulativ cu unicul scop de a obține putere și profit, devenind chiar necinstit și agresiv pentru a-și atinge obiectivele. Gelozia și invidia arătate sunt, de asemenea, atribuite marelui sentiment de grandoare care ar putea ajunge să-ți asume o imagine deliranta; în acest sens, convingerile sale nu cedează nici criticii, nici probelor. Ele sunt caracterizate de certitudine subiectivă absolută, influență și judecată alterată a realității. Ne-am putea gândi, așadar, la un tablou delirant al măreției, în special megalomania (convingerea de a fi extrem de puternic, infailibil, superior, destinat lucrurilor mai mari și mai importante); de fapt „propiul lui popor adesea îl abandonează sau îl trădează, aderând la alți Zei, iar el mai întâi îi pedepsește și apoi își continuă misiunea, dovedind că-l crede cu adevărat singur”. Cu toate acestea, personalitatea lui YHWH pare să se încadreze mai mult într-un cadru sadic și narcisist, mai mult decât delirant, deoarece chiar și în cazul narcisismului există adesea credințe de grandoare și importanță care, dacă sunt combinate cu trăsături sadice și psihopatice, pot lua și forma deliranta. Mai mult, în sadism ca și în psihopatie, există o componentă puternică, agresivă, lipsa totală de empatie și remuşcări. Setea de putere și nevoia de afirmare a acesteia, se manifestă și în abuzurile săvârșite împotriva celor mai slabi, în special a copiilor și în disproporția dintre fapta jignitoare și pedeapsa atribuită, dată de tendința de a se răzbuna într-un mod grevitor și mod violent; toate mijloacele care au rolul de a-i spori sentimentul de măreție și stima de sine, ceea ce ar putea fi și expresia unei profunde contradicții trăite de YHWH, cu privire la un sentiment de vulnerabilitate și nesiguranță care stau la baza propriilor abilități de lider al părții persoane atribuite lui, de fapt el percepe adesea atacuri și amenințări la adresa propriei sale figuri (ne amintim că i-a fost repartizată o singură familie; nici un popor, nici un teritoriu, lucru pe care YHWH ar fi putut interpreta ca un atac asupra propriei sale figuri, ca și el o divinitate, sau ca o demonstrație a (presupuse) inferiorității sale față de ceilalți Zei, de aici și sentimentele puternice de furie, răzbunare și gelozie față de ceilalți Zei, combinate cu setea sa spasmodică de putere și cucerire a teritoriilor lor, parcă pentru a demonstra cât de eronat greșeșc cu el). Această nesiguranță este mascată de promisiunile de cucerire făcute, de agresiune, de comportament violent excesiv și de acte de intimidare care sunt folosite ca instrumente de control al poporului său, care este botezat și exploatat cu unicul scop de a-și atinge scopurile […]> >. [23]

Desigur, este clar că diagnosticul final corect trece neapărat de la o analiză atentă a istoricului medical al pacientului, de la investigația clinică prin interviuri și de la evaluarea prin teste psihologice: toate operațiunile imposibil de pus în practică cu „pacientul” nostru. neavând-o disponibil fizic și neavând date suficiente, cu excepția celor care pot fi extrase din contextul literal biblic. Tot ce putem face este să fim mulțumiți de această abordare: YHWH suferă probabil de o tulburare de personalitate „grup/cluster B”, foarte probabil „narcisist”.

5. Referințe

1. G. Perrotta, Le psicopatologie del dio biblico. 1° ed., LK ed., 2017. Ediție nouă: Luxco Ed., 2019.

2. Notă: termenul „leadership” descrie mai general capacitatea de a-i determina pe alții să facă ceea ce dorim noi, făcându-i să creadă că și ei își doresc cu adevărat acest lucru (David M. Messick, Roderick M. Kramer, The Psychology of Leadership. New Perspectives and Research, 9780805840940, 0-8058-4094-X, 0-8058-4095-8, Psychology Press, 2004).

3. Notă: Ascultarea a fost obținută prin constrângere fizică (violență) și psihică (teroare).

4. Notă: Este considerată cea mai primitivă formă de conducere și se caracterizează prin folosirea unor metode autoritare, precum forța și tradiția, pentru a obține conformitatea.

5. Notă: Urmăm scheme stricte prestabilite impuse de top.

6. Notă: Regulile, impuse de vârf, nu au putut fi puse la îndoială, sub sancțiunea punitiv-aflictive.

7. Notă: Acest management i-a făcut pe oameni să fie nefericiți, preferând să-l abandoneze sau să se supună ei de teama să nu-și piardă viața sau bunurile.

8. G. Perrotta, Psicologia clinica. 1° ed., Luxco ed., 2019.

9. G. Perrotta, Le psicopatologie del dio biblico. 1° ed., LK ed., 2017. Ediție nouă: Luxco Ed., 2019.

10. Notă: G 15,18; Dt 1,7; Dt 11,24; Gs 1,4; Gn 15, 20-22; Dt 13,16. Nm, 21, 24; Gs 6,21; 8.284; 10,28 -39; Gs 11,10-14; 19,47; Gdc 1,8; 1,25; 4,16; 18,27; 20,37; 20,48; 21,10; 1 Sam 15,8; 22,19; 2 Sam 15,14; 2Re 10,25; Gdt 2,27; Est 9,5; Est 19,5; 1Mac 5,28; 1Mac 5,51; 1Mac 12,48; Gb 1,15; Ger 21,7; Mt 5, 44; Lc 6, 27; Lv 26,7; Dt 7,2; Nm 31,17-18; Gs 13,1; Gs 24,29; 2Re 23,13; 1Re 11,5; Gdc 3,7; Gs 23,16; Na 1, 2.

11. S. Tosi, Iahve Dio della guerra. 1° ed., 2015.

12. I. Finkelstein, N. A. Silberman, Le tracce di Mosè. La Bibbia tra storia e mito, Carocci, Roma 2002.

13. Notă: Din motive de completitudine, pornind de la abordarea „clinică”, adică cea care definește diagnosticul în sens strict, este posibil să se interpreteze comportamentul uman prin diferite căi, printre care alternative și/sau integrative; dintre cele mai cunoscute: a) cognitiv-comportamental, care este orientat spre gândire ca motor al acţiunilor noastre, prin urmare „suntem ceea ce gândim”; b) gestaltul, care este orientat spre întreg ca ceva mai mult decât părțile individuale, studiind „aici și acum”; c) transpersonalul, care este orientat spre toate stările umane, începând de la fizic, până la emoțional, cognitiv, comportamental, interpersonal și spiritual; d) psihanaliticul şi psihodinamicul, care este orientat spre investigarea inconştientului, a conflictului psihic şi a impulsurilor profunde. În cazul de față, YHWH, preluând conceptul freudian de Dumnezeu, ar fi ca părintele „ideal”, prin aceea că, în fiecare popor, în credințele lor religioase, s-a proiectat Idealul complet al Eu-ului, conform culturii și nevoile momentului. Dumnezeul evreu nu ar fi, așadar, altceva decât cel mai bun dintre părinți care ar putea fi dorit în acel moment istoric, adică autoritar, inflexibil și punitiv; e) adlerianul, care este orientat spre explorarea sentimentelor de inadecvare si inferioritate, la baza conflictelor interioare. (G. Perrotta, Psicologia clinica. 1° ed., Luxco ed., 2019).

14. APA, DSM-5, 2013.

15. G. Perrotta, Psicologia clinica. 1° ed., Luxco ed., 2019. Cit.: „Terzo Occhio”, centru de psihoterapie cognitivă (Roma).

16. Notă: În apărare parțială, scriitorul consideră corect să sublinieze acest element într-un mod mai articulat. Practica pedofiliei, astăzi larg recunoscută în țările civilizate ca o parafilie, sau ansamblul de impulsuri erotice caracterizate prin fantezii sau impulsuri intense și recurente care implică activități sau situații specifice a fost adesea tolerată în trecut, dacă nu chiar ridicată la un standard mai înalt. În Grecia antică, era răspândită în mod obișnuit și numai dragostea adevărată era între homosexuali. În ceea ce privește contextul social, istoric, de mediu și cultural al perioadei în cauză, practica pedofilă era standard, fiindu-i mai mult decât recunoscut dreptul de a efectua acte sexuale cu copiii de trei ani și peste. Se poate pune întrebarea: dat fiind contextul, îl putem considera pe YHWH pedofil sau ar trebui să-l absolvim pentru că practica era permisă? Ceea ce știm este că, fără nicio umbră de îndoială, Dumnezeul Vechiului Testament se adaptase bine, nedisprețuind practica pedofilă.. (G. Perrotta, Exorcizamus te, il vero volto di Dio. 1° ed., Primiceri Ed. ., 2016. G. Perrotta, Amen, il lato oscuro del cristianesimo.1° ed., Primiceri Ed., 2016. Ambele texte vor fi reeditate în septembrie 2019 de Luxco Ed.).

17. Cit.: Istituto A.T. Beck, Centrul de psihoterapie cognitiv-comportamentală (Roma, Italia).

18. Caligor, E; Levy, KN; Yeomans, FE (mai 2015). Tulburarea de personalitate narcisistă: provocări diagnostice și clinice. Jurnalul American de Psihiatrie. 172 (5): 415–22.

19. Manual de diagnostic și statistică al tulburărilor mintale: DSM-5 (ed. a 5-a). Washington [etc.]: American Psychiatric Publishing. 2013. p. 645, 669–72. ISBN 9780890425558.

20. Notă: Termenii „Comorbiditate” și „Comorbiditate” sunt două sinonime care aparțin limbajului medical și psihiatric. Ele sunt, de fapt, folosite cu precădere de către specialiștii desemnați pentru a diagnostica o boală medicală sau o tulburare psihopatologică, sau de către cercetătorii care lucrează în aceleași domenii. Pentru „Comorbiditate” și „Comorbiditate” experții înseamnă acel fenomen în care o persoană are două sau mai multe tulburări de origini diferite. În domeniul medical, de exemplu, există comorbiditate sau comorbiditate dacă o persoană are diabet și, de asemenea, dintr-o boală cardiovasculară congenitală. În domeniul psihiatric, există comorbiditate sau comorbiditate dacă, de exemplu, un copil este diagnosticat cu o formă de retard mintal și, de asemenea, o tulburare opozițională sfidătoare. Identificarea comorbidității pentru un specialist nu este un proces simplu. Pentru a formula un diagnostic, el trebuie să evalueze dacă simptomele sau comportamentele pe care le observă sunt caracteristice unei anumite patologii sau dacă, în schimb, sunt explicate printr-un alt tip de tulburare. Dificultatea constă în faptul că adesea un simptom sau un comportament este comun mai multor boli.G. Perrotta, Le psicopatologie del dio biblico. 1° ed., LK ed., 2017.

21. G. Perrotta, Psicologia clinica. 1° ed., Luxco ed., 2019. Cit.: „Terzo Occhio”, centru de psihoterapie cognitivă (Roma).

22. G. Perrotta, Le psicopatologie del dio biblico. 1° ed., LK ed., 2017.

Citate: Perrotta G. (2019) Profilul psihopatologic al Dumnezeului biblic numit YHWH (Yahweh): O investigație psihologică asupra comportamentului Dumnezeului iudeo-creștin descris în Vechiul Testament biblic. J. Neuroștiinte și Chirurgie Neurologică. 4(5); DOI: 10.31579/2578-8868/086

https://auctoresonline.org/article/the-psychopathological-profile-of-the-biblical-god-called-yhwh-yahweh-a-psychological-investigation-into-the-behaviour-of-the-judaic-christian-god-described-in-the-biblical-old-testament

https://www.researchgate.net/publication/344428721_The_Psychopathological_Profile_of_the_Biblical_God_Called_Yhwh_Yahweh_A_Psychological_Investigation_Into_the_Behaviour_of_The_Judaic-Christian_God_Described_in_The_Biblical_Old_Testament

Demascarea Istoriei: În Israel și Palestina se războiesc urmașii lui Avraam – evreii și arabii

teolog Vasilică Militaru

Inversarea paradigmei biblice David vs. Goliat. Cine este noul David care se luptă cu noul Goliat?

Chestiunea orginilor semite comune ale israelienilor și palestinienilor

Un scurt istoric demonstrează că evreii, palestinienii, iranienii și arabii au origini semite comune. Urmaşii lui Sem au fost semiţii care s-au răspândit în Orientul Apropiat. Fiii lui Sem au fost: Elam, Asur, Arfaxad, Lud şi Aram. Elam este considerat strămoşul perşilor (elamiţii). Asur este considerat strămoşul asirienilor. Aram este considerat strămoşul sirienilor. În fine, Arfaxad este considerat strămoşul evreilor, pe filiera Cainan-Şelah-Eber. Unul din urmaşii lui Eber a fost Avram (rebotezat Avraam), care a deschis două linii genealogice prin cei doi fii pe care i-a avut. Din Ismail, primul său fiu care a fost conceput cu slujnica egipteană Agar, s-au născut populaţiile arabe. Din Isaac, care a fost conceput incestuos cu sora sa vitregă sumeriană Sara-Sarai, s-a născut poporul evreu.

Chestiunea (dis)continuității istorice a evreilor în țara Canaanului

Avram, impropriat de Tora și Talmud ca primul israelit (actual evreu), a fost în fapt fiul sumerianului Terah de pe linia lui Sem. Avram s-a născut în marele oraș antic sumerian Ur Kasdim (Urul Caldeii) – plasat în sudul actualului Irak. De acolo Terah, însoțit de fiul său Avram, a plecat în Haran – localitate din estul actualei Turcii. Terah era și tatăl Sarei. Prin urmare, Sara-Sarai era sora vitregă a lui Avram pe care acesta și-a luat-o de soție (Fac. 20, 12). Istoria veterotestamentară prezintă descendența din Avram a lui Ismail (procreat cu slujnica egipteană Agar) și a lui Isac (procreat prin incest cu propria soră vitregă, Sara). Dealtfel arabii îl recunosc pe Avram ca strămoș al lor iar în multe Surate ale Coranului se face referire la Dumnezeul lui Avraam și al lui Moise, numit Allah. Prin urmare, potrivit Bibliei și Coranului, israelienii și arabii au același strămoș patern comun semitic – sumerianul Avram-Ibrahim originar din sudul Irakului.

Din necesitatea de delimitare față de coetnicii arabi, tradiția iudaică a stipulat recunoașterea descendenței evreilor numai pe linie maternă.

La vârsta de 75 de ani, Avram decide să părăsească orașul Haran din regatul Ur și să se stabilească în țara Canaanului – actualele Israel și Palestina. Biblia menționează că acele teritorii erau deja locuite de canaanei (Fac. 12,6). Însuși Avram recunoaște că era un străin nomad: „Eu sunt intre voi străin şi pribeag”. (Fac. 23,4).

Mai mult, nomadul sumerian Avram a părăsit pentru un timp Canaanul și s-a stabilit în Egipt unde și-a sporit averea în urma traficării propriei soții-surori în haremul Faraonului egiptean. (Fac. 12,10-18; 13, 1-2).

Tora – Vechiul Testament  relatează întâlnirea lui Avram (în urma unei bătălii dintre populațiile locale din Canaan) cu Melchisedec – rege al Salemului (anticul Ieru-Salem). De la Melchisedec, care avea și demnitatea de preot al Dumnezeului celui Preaînalt, Avram a împrumutat credința într-un singur zeu Iahveh – impropriat ulterior de religia mozaică drept Dumnezeul lui Israel și de islam drept Allah. „Şi a binecuvântat Melhisedec pe Avram şi a zis: «Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului».“ (Fac. 14,19). Inclusiv zeciuiala (pretins dictată de Dumnezeu lui Moise) era practicată de canaaneanul Melchisedec, cu vreo 500 de ani înaintea lui Moise. Deci, originea etnică și relația unică a lui Avram cu Dumnezeul cel Preaînalt sunt mistificate în textele biblice pentru a justifica o apartenență privilegiată a poporului „ales“ israelito-iudeo-evreu cu divinitatea Iahveh.

Visul megalomanic al sumerianului Avram este prezentat în Tora ca o promisiune divină însă neîmplinită niciodată pe linia iudaică: „Urmaşilor tăi voi da pământul acesta de la râul Egiptului până la râul cel mare al Eufratului“. Este adevărat că urmașii egipteano-sumerianului Ismail – arabii – au devenit cu adevărat „mulțime de popoare“ conform promisiunii divine. Lumea arabă este constituită din 25 de țări și teritorii, cu o populație de 358 de milioane. În același timp, evreii sunt doar 14,8 milioane, din care 6,7 milioane în Israel. Deci, este discutabil cu cine ține în fapt Iahveh-Allah al lui Avram-Ibrahim.

Tot adevărat este și faptul că urmașii lui Avram au părăsit teritoriul din Canaan, timp de 430 de ani. Unii rabini reduc acum șederea în Egipt la numai 210 ani, argumentând ideea savanților că Biblia poate fi mincinoasă. Deși sumerianul devenit evreu și-a adjudecat ca drept de moștenire divină Canaanul, Iacov, nepotul său după Isac, a plecat în Egipt. Iacov s-a căsătorit cu două surori (Rahila și Lia) care erau verișoare bune cu el (mama lui și tatăl celor două surori erau frați buni). Din relația lui Iacov cu cele două verișoare, au rezultat cei 12 fii care au pus bazele celor 12 triburi ale lui Israel.

Potrivit Bibliei, la plecarea din Canaan în Egipt, tribul lui Iacov număra 75 de persoane, afară de femeile celor 12 fii ai lui Iacov (Fac. 46, 26-27). După 430 de ani, la ieșirea din Egipt, poporul lui Israel condus de Moise număra șase sute de mii de bărbați afară de băieții sub 15 ani, restul fiind femei și fete. Se poate aprecia că peste 1,2 milioane de evrei antici s-au plimbat timp de 40 de ani prin deșert până când au exterminat-masacrat toate cele 7 neamuri care ședeau de milenii în Canaan. (Deuteronom 7, 1-4). În jumătatea de mileniu, cât timp iudeii s-au înmultit pe teritoriul egiptean prielnic, în Canaan au trăit în continuare populațiile autohtone găsite de Avram, dar și urmașii acestuia de pe linia egiptencei Agar și a celuilalt fiu geamăn al lui Isac, Isav -Esau – Edom, fratele lui Iacov. Esau și-a luat soții dintre fetele canaaneenilor hitiți sau hetei. (Fac, 23, 7; 26, 34).

Abia din anul 1020 î.Hr. se poate vorbi despre un Regat al Israelului, care s-a divizat rapid după numai 80 de ani, în Regatul lui Iuda (Sud) cu capitala în Ierusalem și Regatul lui Israel (Nord) cu capitala în Samaria. Diferența culturală și religioasă dintre popoarele celor două regiuni s-a acutizat după ce regatul Israel a fost cucerit de asirieni (722 î.Hr.) iar regatul Iuda de babilonieni (605 î.Hr.). Locuitorii Regatului Iuda au fost deportați timp de vreo 60 de ani iar Templul lui Solomon a fost distrus pentru prima dată în 586 î.Hr. În anul 538 î.Hr., în mod paradoxal față de actualul conflict iraniano-israelian, perșii (iranienii de astăzi) i-au adus din exil pe iudeii antici deportați în Babilon reașezându-i în jurul Ierusalemului. Nu am auzit în retorica politico-religioasă israeliană vreo mulțumire față de strămoșii persani ai iranienilor și nici față de egipteni – marii salvatori ai poporului lui Israel din antichitate!

De menționat faptul că religia lui Moise a fost păstrată preponderent în Regatul Iuda unit în jurul Ierusalemului, în timp ce locuitorii Regatului Israel au practicat alte religii.  Potrivit prof. dr. Herbert Niehr de la Universitatea din Tübingen, iudeii antici au fost politeiști din secolul al X-lea î.e.n. până, cel puțin, în anul 586 î.e.n. Prin urmare, Tora-Vechiul Testament prezintă o istorie religioasă mistificată a poporului iudeu-evreu. Dealtfel, contrar tradiției talmudice, consensul savant actual încadrează redactarea textelor Torei între sec. al VII-lea și sec. al V-lea î.Hr. și nicidecum de pe timpul lui Moise.

Aceasta era situația în provincia romană Iudeea (din care nu făcea parte Galileea situată în Nordul regatului Israel), pe timpul galileanului Iisus Hristos. Dealtfel Iisus Hristos din Nazarethul Galilelii era contestat de iudei ca având origini iudaice trainice: „Din Nazaret poate fi ceva bun?“ (Ioan 1,46). De aceea, în Evanghelii se prezintă descendența lui Iisus din Iuda, unul dintre cei doisprezece fii ai lui Iacov-Israel – ca o garanție a liniei iudaismului.

Galileanul Iisus afirma: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel.“ (Mt. 15, 24). Tot El le promitea celor doisprezece apostoli galileeni: „Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel“ (Mt. 19, 28). Nu întâmplător a fost trădat de apostolul numit Iuda Iscarioteanul, cu trimitere la trădarea lui Iahveh de iudeii regatului Iuda.

 În anul 70 după Hristos, la 150 de ani de ocupație romană, Titus decide dărâmarea templului din Ierusalem și împrăștierea iudeilor în teritoriile vaste ale Imperiului. În anul 132, împăratul Hadrian a reunit provincia Iudeea cu Galileea, formând provincia Siria Palestina – denumire utilizată apoi timp de aproape două mii de ani. Denumirea de Palestina s-ar părea că provine din etnonimul filisteni, atribuit unei populații de origine indo-europeană, stabilită între secolele XIII-XI î. Hr. pe coasta sud-estică a Mării Mediterane. În timp, filistenii s-au amestecat cu populațiile locale canaanite, inclusiv cu triburile lui Israel.

Pe teritoriul din nord al fostului regat al Israelului au rămas israeliți care s-au contopit cu populațiile din zonă de altă religie decât cea mozaică. Abia de la mijlocul secolului al VII-lea populațiile autohtone ale Palestinei (inclusiv iudei rămași în teritoriu) au aderat masiv la islam. Regiunea a fost cucerită de arabii musulmani care au ocupat și Siria creștină. După anul 1516, Palestina a fost inclusă în Imperiul otoman până în anul 1816. Din anul 1840, Marea Britanie a preluat controlul asupra Palestinei.

Autohtonii, rămași de milenii în aceste teritorii, nu au fost recunoscuți ca descendenți iudaici de către noii ocupanți evrei ai anului 1948.

Contextul contemporan al chestiunii israeliano-palestiniene

Sionismul – mișcarea de întoarcere a evreilor în fostul regat al Israelului – a fost declanșat din anul 1897. Din acel moment, organizațiile evreiești din SUA, autodeclarate ca mondiale, au acționat masiv și intens, inclusiv cu sume consistente, în scopul propus al refacerii Sionului antic. Cea mai mare realizare a lor a fost Declarația Balfour din 2 noiembrie 1917, o poziție oficială de politică extenă a Regatului Unit al Marii Britanii prin care se afirma că guvernul „privește favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin național pentru poporul evreu și își va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de înțeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești existente în Palestina, sau drepturile și statutul politic obținut de evrei în alte țări.”. La acea vreme, Palestina era controlată de Regatul Unit după ce fusese, timp de 4 secole, sub dominație otomană. Fondat în anul 1945, ONU a luat decizia în urma unor presiuni ale organizațiilor evreiești din SUA și cu sprijinul Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice. Rezoluția nr.194 din 1948 a fost adoptată de ONU cu o majoritate de 35 de țări, 15 au votat împotrivă, iar 8 s-au abținut. Astăzi, statul Israel nu este recunoscut de 32 de membri ai ONU, dintr-un total de 193 state. Statul Palestinian  (Fâșia Gaza și Cisiordania) este recunoscut doar de 96 state membre ale ONU.

Nu există o soluție religioasă a conflictului israeliano-palestinian. Soluția propusă de galileanul Hristos a fost refuzată de mult timp de taberele beligerante. Creștinismul, o religie a concesiilor și a toleranței interetnice, este disprețuit de ambele părți combatante. Este adevărat și faptul că democrațiile euro-atlantice au dus religia creștină într-un derizoriu sinucigaș.

Vom asista la un final dramatic care va însemna un nou început!

O Mișcare diversionistă marca A.U.R. – Blocul Naţionalist

Vasilică Militaru

Analiza de faţă își propune să nu suspecteze de inteligenţă liderii A.U.R. Păpușarii diversiunii sunt dintre foștii angajaţi veroși din Securitate și din noile servicii secrete din România, care conduc din umbră totul. I-aţi întâlnit în economie, în finanţe, în Biserică și în politică. Ei aruncă anateme și asupra activităţii serviciilor secrete. Actualii angajaţi ai acestora trebuie să rămână capturaţi în siajul puterii acumulate de foștii.  De aceea nu o să vedem curând o ratificare parlamentară a pachetului de legi privind securitatea naţională a României.

Pe 23 septembrie 2023 a fost lansată la Brașov mișcarea Blocul Naţionalist. Presa cosmopolit – antiromânească s-a grăbit să titreze că grupurile de extremă dreapta care au promovat evenimentul de lansare au fost Camarazii România, Honor et Patria și Casus Belli.

Potrivit comunicării oficiale de după eveniment, Blocul Naționalist își propune să fie o platformă care „să reunească organizații, grupuri informale, dar și persoane fizice care aderă la valori comune“.Conform Comunicatului de presă, principalele direcții de acțiune ale noii Mișcări ar fi „promovarea credinței, valorilor și identității naționale, apărarea libertăților fundamentale ale cetățenilor, susținerea familiei și a unui stil de viață sănătos, conservarea modului de viață tradițional al civilizației europene, precum și formarea unor relații de colaborare cu alte platforme și organizații similare, de peste hotare, având ca obiectiv apărarea Europei, națiunilor independente și suverane“.

Surprinzător este faptul că aceste „direcții de acțiune“ sunt absolut identice cu obiectivele partidului A.U.R. Cum flagrant este și faptul că în Mișcare se reunesc grupări ultras, printre care și Honor et Patria fondată chiar de actualul lider al A.U.R., George Simion. Într-un interviu acordat revistei Ultra, în 2019, când candida independent la europarlamentare, George Simion dezvăluia: „În 2003 am pus bazele Honor et Patria alături de un grup de prieteni“. În mod curios, acesta este motto-ul Ministerului Apărării Naționale a României! Oare cine îl finanța pe ultrasul Simion?

Potrivit stiripesurse.ro, canalul de Telegram Casus Belli a fost cel care a promovat cel mai mult evenimentul de la Brașov. Jurnaliștii au aflat că trupa italiană de rock identitar și naționalist, Hobbit 1994, a plecat la finalul concertului cu un cadou – un steag al României care avea imprimat pe el un portret al lui Corneliu Zelea Codreanu. Înainte de eveniment, Hobbit mulțumea „tovarășilor din România, moștenitorii căpitanului Codreanu, pentru invitație și ospitalitate“. Oare ce-ar spune martirii legionari despre asemenea parodii de prost gust?

Camarazii, una dintre asociațiile fondatoare, este apropiată galeriei de la Dinamo. Pe una dintre pancartele afișate în urmă cu două luni scria „Niciun pas înapoi / Ca în vara lui ’27“. În 24 iunie 1927, Corneliu Zelea Codreanu înființa Legiunea Arhanghelului Mihail. Însă fondatorul Legiunii a preferat să se lase asasinat de jandarmii lui Armand Călinescu refuzând să provoace o lovitură de stat legionară, așa cum îi cerea Ion Antonescu.

Prin urmare, cuvântul cheie al Blocului Naționalist este Mișcare – o parodie nefericită a Mișcării Legiunii. Desigur că aceasta este o făcătură securistă și nu are nimic în comun cu Mișcarea Legionară fondată de Corneliu Codreanu. Dovadă este faptul că păpușarii marșează pe tema predilectă antilegionară: violențe și manifestații zgomotoase de stradă pentru care au fost acuzați perpetuu adevărații legionari.

Unde este diversiunea marca A.U.R.? Dinamica operativă a proiectului de pe scena politicii românești, denumit A.U.R., necesita această operațiune desfășurată după manual.

Securiștii din umbră, apăruți pe parcursul operativ, l-au consiliat remarcabil pe Simion pentru a-l pregăti pentru o proiectată guvernare cu P.S.D. Dintre aceștia, trebuie să fie unii care au conexiuni la un nivel foarte înalt cu politicieni evrei din Israel.

Iată desfășurarea cronologică a evenimentelor. Pas cu pas, George Simion a reușit să debaraseze A.U.R. de acuzele inițiale de extremism, legionarism și antisemitism. În campania din anul 2020, tovarășii din spatele lui Simion – Claudiu Târziu și Sorin Lavric – captaseră un electorat de tip naționalist, folosind clișee legionare.

Imediat după aceste alegeri, în 10 februarie 2021, George Simion a exclus-o pe incomoda Diana Șoșoacă, venită pe filiera Rețeaua Profesioniștilor. Aceasta era periculoasă pentru că îi eclipsa postul adjudecat de lider al A.U.R. iar Simion nu avea nevoie de oameni care să rostească adevăruri fruste. Apoi s-a desolidarizat rapid de Partidul Neamul Românesc al fostului pesedist Ninel Peia – din păcate, tot o făcătură a unor foști.

În anul 2022 a sosit momentul operativ prielnic pentru ca Simion să se dezică public și de Mișcarea Legionară. Călin Georgescu consiliase fondatorii A.U.R. în campania elctorală iar acesta i-a întors serviciile când, pe 1 octombrie 2021, l-a nominalizat ca președinte de onoare al A.U.R. și viitor prim ministru din partea A.U.R. La cacealma, persuasivul Simion îl plasa și ca viitor candidat la președinția României. Mass media antiromânească a sărit cu acuze de prolegionarism asupra idealistului neexperimentat politic, Călin Georgescu. Atunci au intrat în scenă foștii.

Pasul nr.1 – Declarații ale lui Simion în presa evreiască

În 3 februarie 2022 Simion a declarat pentru Jewish Telegraphic Agency că expunerile lui Călin Georgescu „nu reprezintă în niciun fel poziția AUR“, adăugând că Georgescu „va trebui să-și clarifice“ remarcile. „Poziția oficială a AUR nu poate fi alta decât ceea ce spune legea în România“, a declarat Simion pentru Agenția evreiască internațională.

De remarcat că niciun alt politician român nu a oferit atâtea declarații și justificări în presa israeliană.

Pasul nr.2 – Declarații de delimitare în presa românească

În 7 februarie 2022, la postul tv Antena 3, George Simion a comentat asocierea cu Călin Georgescu şi scandalul iscat în ultimele zile. „Nu trebuie să fiu pus eu să discut despre legionari sau comuniști, pentru că o să găsești în societatea românească simpatizanți ai legionarilor, cum e domnul Călin Georgescu. Domnul Georgescu a făcut o gafă. M-am născut în 1986 şi nu vreau să fiu asociat cu simpatii antisemite“, spunea acesta.

Pasul nr.3 – Dezicerea publică de Mișcarea Legionară prin metoda „țapului ispășitor“

În 8 februarie 2022, în emisiunea lui Victor Ciutacu de la România TV, Simion a început să arunce anateme înspre „legionari antisemiți“ inventați de păpușarii săi: „Acest Vasilică Militaru vrea să dea în mine pentru că am zis că nu vreau antisemiţi în partid, iar el scrie cărţi legionare“. Simion mințea cu nerușinare întrucât are în conducerea partidului A.U.R. doi „antisemiţi“ notorii care au scris reviste și cărţi „legionare“: senatorii Claudiu Târziu și Sorin Lavric.

Precizez că subsemnatul nu și-a exprimat niciodată dorinţa de a intra în A.U.R. și este doar un cercetător onest al Mișcării Legiunii.

Pasul nr. 4 – Interviu amplu în presa israeliană

În 12 iulie 2023 George Simion a acordat un interviu ziarului proguvernamental al Likud Israel Hayom. Pretinsul naționalist s-a lepădat public de toate formele de naționalism românesc care au activat vreodată în România: „Există în România admiratori ai lui Ceaușescu, ai lui Antonescu, ai lui Zelea Codreanu (întemeietorul Gărzii de Fier). Nu-i admir pe niciunul.“.

Simion a mai promis și colonizarea României cu 800.000 de evrei, încălcând Constituția și suveranitatea poporului român: „Regret că nu sunt evrei aici în număr mare. În viziunea mea despre viitor, sunt interesat să folosesc în mod corespunzător cei 800.000 de cetățeni israelieni de origine română. Aceasta este o oportunitate de care nu profităm.“.

Pasul nr. 5 – Publicarea condiţiilor impuse partidului A.U.R. de guvernul israelian

În 25 august 2023, Ambasadorul Israelului în România a publicat în qmagazine.ro patru condiții care „ar putea deschide ușa dialogului“ dintre partidul Likud și partidul A.U.R. De precizat faptul că, în Israel, partidul de guvernământ Likud este acuzat de extremism și se confruntă cu manifestații de amploare ale multor israelieni.

Pasul nr. 6 – Simion acceptă necondiţionat Diktatul antiromânesc

În 28 august 2023 a avut loc întâlnirea liderului A.U.R., George Simion, cu ambasadorul Israelului, Reuven Azar – anunţa un Comunicat în limba engleză publicat pe pagina de internet a A.U.R., însoţit de o fotografie cu cei doi. Simion a acceptat acuzele false privind „participarea la Holocaust a poporului român și a României“. Astfel, A.U.R. a devenit primul partid politic – autodeclarat naționalist – însă profund șovin antiromânesc.

Pasul nr. 7 – Se plăsmuiește o Mișcare extremistă salvatoare

În 23 septembrie 2023 se lansează Mișcarea Blocul Naţionalist – o organizație fără personalitate juridică, cu fațadă extremistă, care nu-și propune să participe la alegerile din anul 2024. Acțiunile zgomotoase ale grupărilor ultras fondatoare, menite să mențină o percepție deformată a Mișcării Legionare, nu reprezintă ideologia naționalismului creștin al Legiunii și nu respectă testamentul de la Jilava lăsat de Corneliu Zelea Codreanu și de ultimii legionari trecuți prin temnițele antonesciene și comuniste. Însă această „Mișcare“ operativă va scăpa definitiv A.U.R. de orice asociere cu legionarismul. Manifestările provocatoare ale ultrașilor – prietenii lui Simion, metamorfozați peste noapte în „moștenitorii căpitanului Codreanu“ (sic!) – vor exonera partidul stradal A.U.R. și de acuzația de extremism.

Iată cum versatilul George Simion și-a spoit cu AUR trecutul coclit de „nou golan“, trecând de la ultrasul în tricou și blugi la politicianul manechin în costum și cravată. Acesta speră acum că se poate duce în linie dreaptă către anul electoral 2024, cu victorii binecuvântate de niște israelieni și garantate de niște păpușari securiști.

Dar să nu uităm de avertismentul recent al unui fost director al S.I.E.: „Ați văzut pe cineva cu consilieri străini, tot de unde era Black Cube, care a cîștigat vreo alegere? Toți au dat-o în bară“.

Vom vedea ce vor face românii!

George Simion poate fi acuzat oficial de trădare naţională și de încălcarea dreptului suveran al Poporului român

George Simion la un protest din Piața Victoriei. Foto: Inquam Photos/ Octav Ganea

Ultimele acţiuni ale deputatului George Simion reprezintă atacuri sistematice la securitatea națională a României suverane și se constituie în posibile infracţiuni de trădare naţională prevăzute de Codul Penal la art. 394, lit.d: „Fapta cetăţeanului român de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa Statului prin ajutarea unei puteri sau organizaţii străine pentru desfăşurarea unei activităţi ostile împotriva securităţii naţionale, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.“.

Astfel, deputatul și liderul A.U.R., George Simion, a formulat în repetate rânduri promisiuni publice privind acordarea cetățeniei românești unui număr de 800.000 de etnici evrei din Israel. Afirmațiile acestuia contravin prevederilor art.3, alin.4 din Constituția României: „Pe teritoriul Statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populații străine“. Acordarea cetățeniei românești unei populații străine, fără respectarea prevederilor legale în vigoare, constituie infracțiune și este sancționată de prevederile Codului Penal.

Recent, George Simion a bătut palma cu ambasadorul Israelului pe temele „Recunoașterea faptului că Holocaustul evreilor din România, în timpul căruia sute de mii de evrei au fost uciși în zona controlată de România, a fost inițiat de România și executat de români“, precum și „Recunoașterea existenței fenomenului antisemit în România“.

Promițând astfel de aberații, cu consecințe juridice deosebit de grave pentru Statul român, deputatul A.U.R. încalcă și prevederile art.2, alin.2 din Constituția României, potrivit căruia: „Nici un grup și nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu“. Or, partidul A.U.R. sau George Simion nu reprezintă Poporul român. În lipsa unui Referendum pe aceste teme sensibile, George Simion a călcat în picioare dreptul suveran al Poporului român.

Numărul de „800.000 de evrei originari din România“, comportă câteva precizări:

1. După anul 1945, peste 400.000 de evrei au renunțat benevol – prin cereri personale – la cetățenia românească. Statul comunist afirmase că avea nevoie de acei evrei în România. Organizațiile mondiale evreiești au făcut atunci presiuni enorme asupra autorităților comuniste. Tot Statul comunist curățase România de câteva sute de de mii de „elemente fasciste, antisemite și legionare“ și de „criminalii de război români iudeoctoni“. Prin urmare, actul de părăsire a Patriei – pe care tot dintre ei o forțaseră să le acorde grabnic cetățenia cu câteva decenii mai înainte – se numea act de trădare națională și de subminare a economiei. Cei peste 400.000 de evrei trădători au refuzat să mai fie alături de poporul român, în momentele grele ale Istoriei noastre naționale.

2. Potrivit acuzațiilor proferate de Comisia de Studiere a Holocaustului din România „Elie Wiesel“ și de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România, „în Holocaustul din România au murit sau au fost uciși“ un total de 195.000 de evrei români dar „au pierit și aproximativ 135.000 de evrei români care trăiau în nordul Transilvaniei“. Rezultă un total de 330.000 de evrei români care au pierit în Holocaust.

La o populație evreiască de 756.930 de evrei, recenzată în România Mare a anului 1930, un calcul simplu ne indică un număr total de 426.930 de evrei supraviețuitori – inclusiv din Bucovina de Nord și Basarabia sovietizate. La recensământul din anul 1977 rămăseseră în România numai 24.667 evrei. Restul de 402.263 renunțaseră de bunăvoie la cetățenia română, dobândită anterior.  

Atunci, de unde au apărut cei 800.000 de evrei, foști cetățeni ai României?

Concluzia este că, în mod oneros, deputatul George Simion promite o colonizare forțată a României cu o populație israeliană, pretinsă cu origini românești. Pe lângă scopul său electoral – de a-și asigura o masă fidelă de votanți ai partidului A.U.R. din Israel – acesta dorește să faciliteze, în mod fraudulos, accesul unor israelieni la fonduri ale Uniunii Europene. Deși Israelul nu este un stat membru al U.E.

Poate suporta Bugetul de Stat al României acordarea de facilități fiscale și economice de pauperitate celor 800.000 de evrei israelieni, cu toate drepturile ce decurg din cetățenia românească? Bugetul actual nu este sustenabil nici măcar pentru populația actuală – dintre care 5 milioane de români au emigrat din cauza sărăciei.

Poporul român a suferit destul și nu mai poate suporta un nou supliciu internațional de acuzare falsă pentru „antisemitism“ și pentru participare la vreun alt „Holocaust“, în urma acțiunilor iresponsabile ale unor politicieni români precum George Simion și Viorica Dăncilă – pupila infractorului Liviu Dragnea.

Antecedentele istorice au fost dezastruoase pentru noi, românii.

Asociația Neamul Românesc solicită organelor judiciare competente să se autosesizeze în cazul deputatului George Simion privind posibila săvârșire a unor infracțiuni de trădare națională la adresa Securității naționale a României și a Suveranității Poporului român.

Vasilică Militaru, președintele Asociației NEAMUL ROMÂNESC

Părintele Justin Pârvu: „Nu există în viața creștină un om mai nesincer decât călugărul. Noi suntem cioclii măi, suntem mormântul mănăstirilor“

O radiografie a monahismului ortodox contemporan pe care nu o veți regăsi niciunde. Pe DVD-ul cu înregistrarea dăruită la două zile după eveniment, de monahul F., este scris: „DEMISIA 27 martie 2006“. Este o sinaxă – adunare – a obștii Mănăstirii Petru Vodă. În urma unor consultări cu oficialii Mitropoliei Moldovei și Bucovinei – invocate în discuție dar contestate de unii călugări – părintele Justin își anunță obștea că îl va pune în locul său, ca stareț, pe tânărul ieromonah Lavrentie. Se remarcă oful părintelui Justin pentru că era catalogat ca un bătrân perimat și fără studii teologice adecvate (deși era absolvent de seminar).

Este pregnantă critica părintelui Justin la adresa provocărilor călugărului contemporan: televizor, calculator, întreceri în mașini luxoase cu mirenii, case separate de mănăstire, femei, maici.

Pe de altă parte, asistăm la contestarea hotărârilor părintelui Justin și la o atitudine de neascultare a unor ucenici: „Eu socotesc, că nu prea se potrivește lucrul ăsta cu Sfinții Părinți“ și „vă spun sincer, prin câte am trecut în Mănăstire în anii ăștia, n-am văzut, n-a semănat nimic din ce am văzut eu din cărțile Sfinților Părinți, din ce am citit“. Sunt ridicate aspecte legate de distanța necanonică dintre cele două mănăstiri – una de călugări și cealaltă de maici: „Sunt prea aproape maicile. Întotdeauna aia va fi o ispită în veac și pururi“.

Lăsăm cititorului să tragă propriile concluzii din acest document de arhivă. Am considerat că este un subiect de interes public din care creștinii ortodocși pot învăța multe lucruri utile. Vă urăm lectură cu folos duhovnicesc.

autor Vasilică Militaru – „fratele Vasile, vrednic bărbat și teolog iscusit, familist și ca un creștin retras în munți asemenea anahoreților de altădată“ între cele două mănăstiri din Petru Vodă – conform recomandării pentru preoție semnată de părintele Justin pe un Molitfelnic (cf. https://neamulro.wordpress.com/2021/10/29/dedicatie-personala-pentru-vasilica-militaru-de-la-parintele-iustin-parvu/)

Părintele Justin: Vin acuma (neinteligibil) că nu se mai poate. Niște dispoziții de la Înaltul venite acum câteva zile, unde se precizează că orice sponsorizare, orice donație, orice mișcare făcută pe plan finaciar, trebuie intrări ieșiri … pe care noi nu le-am avut până acum.

 Și toate acestea pentru că am avut un gând al meu. Ca să se știe că lucrurile intră în normalul lor și pe viitor. Că mâine poimâine închei bilanțul și eu. Vine concentrarea cu trei stele. Ordinul foarte urgent care se poate întâmpla oricând. 70 de ani, zilele omului. Ce vor trece spre 80. Iar de-acolo înainte osteneală și durere. Ei, la mine o început toate. Am terminat cu anii, de-acum am rămas în rezerva Domnului. Acum când voi primi de acolo un ordin, nu mai aștept. Și m-am gândit să ne reorganizăm așa cumva ca să putem duce mai departe corabia asta spirituală în care suntem în prezent, în viitor. Și m-am gândit că la ajutorul acesta al meu să fie un călugăr de aici dintre noi care să fie cu reprezentarea asta exterioară. Ca să fie prezent la toate ședințele acestea conferențiare, politice, economice, strategice, militare. Și m-am gândit la părintele Lavrentie, să fie așa care să ne facă rezultate. Pentru că eu voi face aici așa, ce am făcut și până acuma. Dar trebuie să ne afișăm și noi cu cineva.

Acum eu am trecut aici așa: „Aaa, e un bătrân paradit acolo, nu știe ce face. Lasă-l în pace.“. Mâine cum am spus că … trebuie să fie cineva care să preia. De aceea și frățiile voastre să trăiți în bună înțelegere care am ascultat și am trăit așa în înțelegere aici atâția ani. De-acum înainte sperăm să ducem mai departe, să ducă mai departe părintele ca să fie așa cu autoritățile noastre, să fie într-o armonie, înțelegere, dragoste deplină pentru viața noastră călugărească.

P.Justin: Cred că sunteți de acord toți? Da? În privința aceasta.

Monah Filotheu: Nu. Nu.

P.Justin: Păi, acuma lucrurile sunt depășite, nu mai au alt curs. Ele sunt înaintate deja.

M.Filotheu: Părinte v-aș întreba un lucru dar așa, ca la spovedanie, că suntem între noi aicea. Mă iertați că n-am ajuns la vreme. Ați folosit expresia „M-am gândit“ și am crezut de cuviință și eu socotesc, că nu prea se potrivește lucrul ăsta cu Sfinții Părinți. Știți, în general hotărârile acestea erau – ce-am citit și noi prin Viețile Sfinților, ce ne-am uitat pe ici pe colo – și sfinția voastră ne-ați îndemnat totdeauna să nu facem ceva după capul nostru și după mintea noastră, să fie de la Dumnezeu toate.

P. Justin: Noi toți facem. Noi toți facem.

M. Filotheu: Bine că facem, dăm noi socoteală pentru asta. Dar aș vrea ca toate lucrurile astea să fie de la Dumnezeu.

P.Justin: Păi de la Dumnezeu, dar sigur că nu poate fi … orice act de acolo vine.

M.Filotheu: Înțeleg că sunteți bătrân și că greutatea pe care o aveți pe umeri nu-i așa de ușor de purtat. Dar hai să ne gândim la Sfântul Haralambie, la ce vârstă a murit?

P.Justin: Sfântul Haralambie era Sfântul Haralambie, în veacul acela… În veacul nostru nu putem face excepție din tot angrenajul ăsta supratehnic și tehnic. Nu vedeți că acuma fiecare vrea mașini măi! Nu s-a mai pomenit pe vremea lui Haralambie, nici călugării n-aveau.

Un monah: Aveau asini.

Monah Paisie: Supuneți la vot părinte! Ca să nu fie multă vorbă.

P.Justin: Acum tot dacă vorbim de lucrurile acestea. Întreabă cineva un călugăr, dacă vrea să se ducă până la Iași sau la Pașcani ori la Tg, Frumos ori la Baia Sprie. Imediat se urcă în mașină, dacă eventual, cumva, îl poți întâlni unde vrei.  Și toate lucrurile acestea părinților să știți că cea mai mare distrugere a noastră, a mănăstirilor, ca și familiile, au fost mașinile, domnule. Și-acuma dacă distruge cineva mănăstirile, o distruge mașina.

Pentru că stareții noi s-au învățat să pună fundul în mașină și să se plimbe. Nu să aibă grijă de mănăstiri, nu să aibă grijă de călugări, să meargă în sfârșit la o mănăstire cum se cuvine. Măi era pe vremea mea, o singură caleașcă avea un stareț și câte o sută, două, trei sute de călugări. Și conducea numai cu 7 clase primare. Ei bine, acuma nu se poate, măi. Aici ar trebui să fie cel puțin niște oameni care să observe bunul mers al acestei obști.

Uite, mă uit la ce număr frumos este aici acuma, n-am văzut de mult așa, de la Paști. Dar când a fost vorba de schimbare de stareț, gata au venit toți.

M.Filotheu: Nu, vă-ntrebam așa dacă Sfântul Haralambie s-ar fi dat deoparte când avea 87 de ani sau când îl căuta împăratul Dioclețian, să-l omoare. Și-ar fi zis „Eu vreau să-mi văd în liniște și pun pe altcineva în locul meu“. Mai era sfânt Haralambie?

M.Paisie: Părintele Justin nu se dă deoparte, mai este cineva care-l ajută.

M.Filotheu: Vorbeam cu părintele Justin. Aștept un răspuns de la părintele Justin.

P.Justin: Acuma lucrurile merg. Aceeași administrație, aceiași oameni, aceiași conducere. Continuăm aceeași dragoste, aceeași ascultare. Și eu trebuie să fiu oricum ușurat (…) Vine acum statul de plată, vine starețul, vine administratorul, vine casierul, vine contabilul șef, vine contabilul 1, contabilul 2, observator, portar, bucătar. Astea toate sunt, cred că știți, în instituțiile astea. Noi nu am avut treaba asta.

M.Filotheu: Părinte, ușurat și ajutat … Și ăsta este un motiv să lăsați 80 de oameni pe mâna unui copil?

P.Justin: Dar ce, nu e un copil, e matur, a făcut teologia. Dacă-i dai unui preot de mir care conduce 2000 de suflete, de 22 de ani.

Ierom.Agathon: Rezultatele sunt pe măsură.

P.Justin: Aici este vorba de un ajutor pe care trebuie să fie măi băieți, nu-i vorba de nimic altceva. Uite și-așa, biserica. Cu multă durere vă spun părinților, dacă noi mai mergem așa cum am mers până acuma este mare durere. Eu voi muri, iarăși repet. Dar dacă veți conduce așa Biserica lui Hristos atunci să știți că n-avem parte, măi, nici de mormânt în jurul acestei biserici. Dacă duminică seară de pildă când vine lumea pe aici să asculte un paraclis la Mănăstire, e durere mare măi. Mai dă drumul la stația aceea aicea. Și acolo să vedeți voi voci, măi. Nu vezi decât un singur călugăr (în biserică – n.n.) care zice acolo ce poate. Și restul stau la taifas, stau la vorbă, se plimbă pe cerdacurile ăstea, ciotcă la ușa fiecăruia și nu stau fiecare în chilie. Măi nu mai stați prin chilie. Stați pe cerdacul ăsta, stați după femei, după care cum știți, după copii cu nevoile lor. Iar călugării stau și se plimbă de sus în jos.

Băi băieți, unde s-a întâlnit ca un călugăr să se ducă la un pomenit? O rămas în noaptea asta jumătate din dosarele oamenilor credincioși care ne-aduc aici sub nasul nostru și plăcinta și orezul și peștele și uleiul și toate. Cu ce le răspundem noi lor? Cu un bilet pe care îl luăm să îl pomenim? Nici acela nu suntem capabili să stăm cu fundul în sus și să pomenim, acolo cu nasul în pământ. Așa răsplătim noi pe credincioșii cei care vin și se ostenesc aici la noi. Și dacă voi veți merge tot așa, părinților, să știți că nu veți avea parte nici măcar de locul măcar din jurul bisericii.

Nu vă e în cap decât fuga, sănătatea, plimbarea, dusul dintr-o mănăstire în alta. Ați venit dintr-o mănăstire în alta și iarăși vă duceți înapoi. Sunt călugări care au venit aicea, i-am călugărit. Ei bine, în fiecare săptămână vor să se ducă înapoi acolo de unde … Că mă duc la Sihăstria că mă duc dincolo, că mă duc … Ei, nu stă la el acasă. Parcă îl muncește vrăjmașul. Dacă-i spui „Măi stai liniștit“. „Nu“.

Se duc să cerșească prin Focșani. Uite, părintele Sava, dus de aproape două săptămâni cu Irimia. Îmi telefonează oameni din Focșani (…)

Ierom. Agathon: Nu-i cu Irimia. Irimia era aici. Numai Sava.

P. Justin: O fost măi acolo, îți spun eu. Săptămâna trecută au fost în Focșani la cerșit acolo bani. Că facem un schit: „L-am trimis eu la Vaslui“.

Vă puteți imagina. S-o mutat din Bucovina. Că în Bucovina o fost iarăși urmărit de acolo. Mi-o telefonat oameni: „Părinte aveți de făcut, îmbrăcat acolo icoane și uite n-am avut când o trecut părintele pe aicea. Dar v-am adus acum niște aur pentru icoane“. Am tăcut, am înghițit-o. Am luat-o și eu. Să-i spun: „Ce măi, n-am trimis pe nimeni“?

Ei bine, uitați-vă, asta fac părinții noștri. Asta fac. Se duc în lumea întreagă. Nu mai vorbesc că prin Bihor, se duc prin Satu Mare.

Îmi este foarte greu. eu de unde să știu că ăla ia mașina, când mașina o așează afară acolo. Ce știu eu când părintele Spiridon se urcă în mașină, după 6-8 ore vine, îl întâlnești prin pădure. „Pe unde ai venit măi?“. „Am fost și noi.“

Asta este călugăria? Asta este viața noastră de ascultare și disciplină și de legătură și de dezvoltare spirituală?

Asta vă spun lucrurile acestea. Fiecare se duce și face de capul lui. Dacă Sfântul Antonie când i-a spus îngerul Domnului: „Du-te de-acolo și ieși la frații cei care-i mai ai, sfătuiește-i. adună-i tu și fă mănăstire acolo“. Și a făcut de acolo încă optsprezece mănăstiri. Dar i-a spus: „Du-te și-i adună acolo“. N-a spus: „Duceți-vă în pustie și vă așezați în bordeie ca nălucii“.

Le-a spus să facă obște, măi. Că obștea este cea care realizează călugăria. Nu umblatul și aiurea dintr-o parte în alta. În bordeie, în peșteri, în toate năzdrăvăniile.

Mai citiți și voi, măi. Dacă v-aș întreba, v-aș recomanda măcar să citiți într-un an de zile un volum al Filocaliei și să vedeți frățiile voastre cam ce-i acolo, cam ce spune. Luați pe Teodor Studitul și vedeți ce înseamnă obște, ce înseamnă acolo gospodărire și ascultare și disciplină.

Nu vă deranjează nimic. N-aveți nicio grijă. Masa-i masă, clopotu-i clopot. Biserica îmmm, las-o … mâine poimâine.

Părinților dacă așa socotim noi să slujim casa Domnului atunci să știți că greu o să fie mântuirea. Greu o s-o duceți.

Temeți-vă de Dumnezeu pentru că ați venit la poarta mănăstirii, nu v-a adus nimeni. Singuri v-ați pus jugul și v-ați luat. Era greu că răspundea un stareț sau un econom de un călugăr. Era neștiutor de carte și poate și bolnav. Venea la mănăstire, lua haina pe el și pleca. Ce-i zicea cineva atunci: „E prost, nu știe să dirijeze?“. Dar acuma toți sunteți cărturari și știți de unde veniți și de unde ați venit.

Eu am avut biserica aicea, v-am pus-o la dispoziție și tot cu ce s-a putut. ați avut. Dacă nu vreți să faceți ceva pentru asta!

Nu interesează pe nimeni nimic. O fost o vară întreagă de coasă, de fân, de risipă de energie, de toate lucrurile. M-am întins cu hectarele aici, parcă am …

Nimeni n-a ieșit măi băieți să pună mâna pe-o greblă. Numai de curiozitate  să miroase și el o pală de fân, cât de frumoasă e flora asta bogată a naturii.

Nuuu. Stă toată lumea la chilie: televizor, calculator, mașini și asta-i viața călugărească. Fiecare își vede de capul lui. Dar de capul lui, capul lui o să aibă ce trage.

Toți cu ifose, și cu cu …. Nici nu mai înțelegi nimic. Îi spui un cuvânt și-ți întoarce spatele: „Ei, ce să mai zic – Un bătrân perimat!“. Ei, acuma bătrânul perimat s-a perimat. Acuma faceți frățiile voastre ce trebuie făcut!

Eu ce-am putut, am făcut. să faceți și frățiile voastre de aici încolo măcar ce credeți frățiile voastre ca să puteți locui aici. Că dacă nu veți fi uniți, nu veți fi legați, nu vă veți ține în dragoste desăvârșită așa cum se cuvine călugărului, vă vor arunca afară ca pe niște surcele.

Că fiecare nu are în capul lui decât să se ducă. Să se ducă să-și facă căsuță, să-și facă bordeie, să-și facă peșteri numai să nu stea într-o obște unde sunt sfinții, cu Dumnezeu acolo, cu Hristos. 

M.Filotheu: Părinte, mă iertați, ăsta-i motivul pentru care vreți să vă retrageți? Faptul că nu v-ați înțeles cu obștea? Văd că acum ne certați.

P.Justin: Eu m-am înțeles cu obștea. Dar fac și eu așa o … să arăt să știe ce are de făcut mâine.

M.Filotheu: Dar toată lumea știe ce are de făcut. Călugărul trebuie urmărit, trebuie ținut din scurt.

P.Justin: Trebuie ținut din scurt, da. Voi ați concurat la unitatea bisericii, a mănăstirii. Nu mai vorbiți, tăceți din gură.

M.Filotheu: Nu-i vorba de bunăvoință. Că n-are nimeni bunăvoință. Dacă am venit aici, am venit să cerem o mână de ajutor: n-a venit nimeni învățat de acasă.

P.Justin: Ce să mai cereți ajutor? Dar ce, frăția ta crezi cu două facultăți, ce ajutor?

M.Filotheu: Da, pentru că sufletește și moral vorbind sînt vraiște.

P.Justin: Ai pus mâna pe ceva? Ai dat un cuvânt? Ai făcut vreo unitate? Stai la strană acolo de unul singur, nu vine unul lângă tine acolo. De ce? De dragoste multă, nu?

M.Filotheu: Sigur, eu îmi recunosc neputința. Dar eu v-am întrebat pe sfinția voastră: „Ce s-ar fi întâmplat dacă Sfântul Haralambie s-ar fi retras, ce s-ar fi întâmplat dacă Sfântul Teodor Studitul pe care l-ați pomenit, s-ar fi dat deoparte?“.

P.Justin: Păi s-au dat și ei la o parte. Dar câți călugări avea el acolo?

M.Filotheu: O mie de călugări avea, părinte.

P.Justin: Păi o mie dar avea cinci sute care-l ajutau. Fiecare era pus. Era o familie. Ce înseamnă o familie?

M.Filotheu: E cineva care nu vrea să-l ajute pe părintele Justin?

P.Justin: dar dacă eu întreb un călugăr: „Măi, unde este călugărul, vecinul tău?“ „Nu știu“. „Măi dar te duceai încolo cu el, era acuma aici“. „Nu știu“. Ei asta este o mărturisire. Asta este sinceritatea, căldura și dragostea frățiilor voastre pentru corectarea și vindecarea bolilor noastre. Și atunci, cum credeți că vă veți comporta să mergeți mai departe? Se duce fiecare de capul lui, măi.

Nu mai vorbesc de schiturile astea, că-i o nenorocire. O nenorocire. Te duci la Urecheni, să vezi ce este acolo. Te duci la Blaj, să vezi ce este acolo. Unii, puțini dintre ei care într-adevăr merg bine, călugări plecați din mănăstirea noastră. S-au înmulțit foarte mult, s-au împrăștiat, dar puțini care merg bine.

Și asta este dureros. Înseamnă că școala este rea. Școala de unde au plecat. Acuma la noi nu dă un concurs la un bătrân, să-i dea un concurs unui frate care-o venit nou acuma. Îi spune îndată: „Vezi să nu te vadă bătrânul.“  „Du asta dincolo. adă cele dincoace, du așa, dar vezi să nu te vadă bătrânul!“. (Bătrânul în sensul de avva îi spuneau mulți călugări părintelui Justin – n.n.)

Ei bine părinților, s-o produs sminteală în copilul ăsta care-o venit sănătos de afară. S-o smintit aici: „Vezi să nu te vadă bătrânul!“. Și aici mergem așa, să nu te vadă, ca și afară. Ci, ce educație, ce formare mai are? Ce concurs se mai dă pentru menținerea unui loc?

Și v-aș ruga pe viitor să fiți mai controlați puțin și să fiți copii de casă. Pentru că altă casă nu mai avem, măi băieți. Casa voastră e acolo la cei ce-o rămas, casa noastră este aici – a Maicii Domnului. Alta nu mai aveți. Aici vă este și viața, aici vă va fi și mormântul. Că toți ați depus un jurământ în fața Altarului. Trebuie să răspundeți pentru ceea ce ați făgăduit. Și nu căutați nicio nedreptățire, nicio îndreptățire, pentru că nu există decât să ascultați și să faceți lucruri frumoase și plăcute în numele Domnului.

În numele Lui v-ați răstignit aici, în numele Lui trebuie să lucrați și în numele Lui trebuie să …

Da. Ei, cam asta am avut de spus pentru ca lucrurile să meargă bine cu toată energia, cu toată bunătatea și să ne simțim mai aproape așa că într-adevăr formăm o familie în numele Domnului.

M. Filotheu: Cu sfinția voastră stareț a fost greu. Credeți că cu un om al Mitropoliei stareț va fi ușor?

P.Justin: Păi, ai Mitropoliei suntem toți.

M.Filotheu: Nu. El este omul Mitropoliei trimis aicea. (Unii călugări susțineau  neascultarea față de Mitropolitul Daniel – n.n.).

P. Justin: Păi trimis, sigur că da. Eu l-am vrut.

M.Filotheu: Așa, și credeți că se vor îndrepta lucrurile dacă el va fi stareț?

P.Justin: Păi, se vor îndrepta. Sigur că da.

M.Filotheu: Veți fi mai împăcat cu Dumnezeu?

P.Justin: Eu, părinte, mâine poimâine mă-ntorc cu fața la perete și … Cum veți face frățiile voastre așa veți merge.

Vă spun încă odată. Ați stat la umbra mea. În numele Petrului Vodă unde ați umblat ați mers în cinste, ați deschis un cabinet medical v-ați dus din Petru Vodă. V-ați dus la o intreprindere undeva, ați mers în numele lui Petru Vodă și o mers bine.

Acuma păstrați-vă și frățiile voastre să duceți acest nume mai departe. Nu am nevoie să faceți nimic altceva decât ce ați văzut că s-a făcut pe aici.

Eu nu v-am ținut conferințe, nu v-am ținut predici, nu v-am ținut cuvinte de folos, n-am făcut ședințe. Nu știu dacă în zece ani am stat de vorbă. Nu știu dacă am stat în zece ani de două, trei ori. Nu.

M.Filotheu: Tocmai, că ar fi fost nevoie.

P.Justin: De-acuma cu voie sau nevoie, cu cuvânt sau fără cuvânt, aia că ne găsim în numărul ăsta frumos și sperăm să mergem mai departe. Să fie lucrurile bune ca și până acum. …

Așa că tot ceea ce mai are cineva de spus să spunem aici.

Măi băieți, iar altceva vreau să vă spun. Nu mai discutați cu mirenii, măi băieți, nu mai discutați cu cei din afară. Fiți măi și voi oleacă închiși, sinceri între frățiile voastre. Nu dați nici un răspuns. Vin, în sfârșit acuma, că vă ia un interviu un ziarist, un – știu eu – PANTALONARII ăștia. Să știți că nu-s puși decât numai pe speculă măi să vă tragă de limbă. Spui un cuvânt, mâine apare la ziar.

Umblați cu multă cucernicie să fiți într-adevăr fii ai Bisericii. Nu mai săriți așa cu pasul de la cale pân-la nori, nu mai alergați prin biserică. Mergeți liniștiți cu pace și cu dragoste. Se mai întâmplă câte-o dezordine așa, dar acuma și credincioșii s-au învățat cu noi și noi cu ei.

M.Filotheu: Mă iertați, vreau să vă mai întreb un singur lucru. Nu știu dacă le-ați spus fraților care este motivul pentru care ați făcut această mănăstire.

P.Justin: Motivul? Păi l-am tot spus de-atâtea ori. … Lungim vorba.

M.Filotheu: Spuneți-le de ce-ați mai făcut încă o mănăstire. Că erau atâtea mănăstiri mari Neamțu, Secu, Sihăstria. Mănăstiri de călugări foarte renumite și mari și bune. De ce? Ce v-a îndemnat să mai faceți încă o mănăstire?

P.Justin: O fost dragostea mea, copilăria mea și viața mea, credincioșii mei. De la Aiud o scos de-acolo, o venit un preot, o scos două capete de-acolo. Unul avea jumătate de păr, și frumos. Ăștia că mâine mă duc la ei și o să mă-ntrebe ce-am făcut eu.

Astea sunt lucrurile pe care trebuie să le ducem în viața de mănăstire. Altă rânduială în chilie. Băi băieți, ați intrat în chilie. Chilia este a doua biserică. Acolo citiți Scriptura, acolo Viețile Sfinților acolo să aduceți rugăciunea. Nu vă adunați câte 3-4. Pierdeți timpul, măi băieți. Lăsați toate noutățile astea care vin prin drăcoveniile de aparate. Știu că aveți măi, le aveți pe toate. Dar părăsiți-le că nu-s pentru noi. Vă spun. Nu-s pentru noi. O distrus o omenire dom-le televizorul și calculatorul și tehnica asta Nu-i nevoie să mai știm noi că papa și patriarhii nu știu ce fac și cu cine se pupă, băi. Nu astea ne mântuiesc pe noi. Asta-i sminteală. Nu ai nevoie să le știi. Lasă-i pentru veacul lor acolo.

Puneți și citiți, măi, sunt atâția cărți bune. Nici măcar să mă uit la titlurile lor nu am timp. Voi tot mai aveți timp.

Uite o fost două zile acuma, sâmbătă și duminică. Dacă va întreb, ați citit zece pagini fiecare în chilia voastră? Ați citit voi vreo Psaltire, ați citit voi vreo carte, câteva pagini să vedeți? Măcar să fiți informați oleacă, măi băieți. Măcar oleacă să fiți informați ce se petrece în lumea asta cu nenorocirile. Eu vă spun că nu știți nimic, măi băieți. Vin peste voi valurile mărilor și nu știți de ce v-a înecat. parcă-i nisip nu-i apă. Mai informați-vă și voi.

Măi părinților să știți, călugăria nu este moleșeala asta, copleșirea asta. Spun Sfinții Părinți că Adam, cică dacă nu s-ar fi moleșit voința, nu cădea în păcat. Omul trebuie să se lupte cu Dumnezeu, măi. Ce-a făcut scara lui Iacov, s-a luptat cu îngerul ăla? Asta vrea Dumnezeu de la noi. Nuuu cu capul în pământ și blegi acolo și sleiți și copleșiți.

Da. Dar nici ca nebunii cu mașinile și cu hoinăreala, cu întreceri de mireni în mașini luxoase și în lumea lor …

Monah Atanasie: Părinte, îmi îngăduiți să vorbesc și eu 5 minute? Cu ochii la cronometru.

P.Justin: E mult 5 minute.

M.Atanasie: Știu că în comunicatele oficiale ca și în muzica de contrapunct, leitmotivul este pe dedesubt. Nu pun la îndoială ce ați spus sfinția voastră dar știu și eu, cum știu și ceilalți, că sunt și altele cauzele. Și cum a spus Simion Bărnuțiu, memorandistul, „că dacă te duci într-o cocină cu purcei, guiță și tu ca ceilalți purcei“. Vreau să guiț și eu, pentru că nu-mi este indiferent cine conduce Petru Vodă, sau cine nu conduce. Când se face oschimbare se face cu unul mai bun sau la fel de bun. Ori așa ceva nu există aicea. Este opinia mea, am dreptul la opinie. Numai comuniștii nu-ți dădeau dreptul la opinie, îți puneau pumnul în gură. Iertați-mă, să mă opriți când am vorbit mai mult de 5 minute. Eu sunt cel mai neimportant de aicea, dar nu-mi este indiferent. Și fac și o predicție. Nu sunt nici cobe nici profet. Nu peste multă vreme, cel care va urma și căruia îi spun de pe acuma felicitări și condoleanțe, va fi dat la o parte. Și va veni un altul care vă va da mai multe facilități, mâncare mai bună și libertate mai multă. Și oamenii toți de aici vor bate din palme. Scuzați-mă, nu toți. Aceasta-i nația noastră, ne singularizăm. Nu pot să nu iau atitudine. E o chestie personală. Nu provoc pe nimeni. Așa sunt eu. Poate că primul vizat ca să zbor de aici sunt eu. Nu-i nimic. Nu mă impresionează nimic. Dar să știți Nu că nu mă doare. Mă doare sufletul pentru tot ce se petrece. Nația noastră românească ăn istorie a fost duplicitară. A pus pungă pe pungă la Țarigrad să-l schimbe pe Domn. Că nu le satisfăcea lor doleanțele ce doreau. Au trecut cele 5 minute? Nu știu dacă sunt sau nu sunt în asentimentul domniilor voastre, dar nu pot să nu-mi spun opinia. Nu ce cred eu, nu ce cred ceilalți sau alții mai superiori. Ce crede Dumnezeu. Mi-e scârbă de lingușire. Mi-e scârbă cosmică. De ce v-aș linguși. Mai ales acum când ziceți că numai stați în fruntea. De ce v-aș linguși? Dar nu pot să nu spun convingerea: Aura dumneavoastră n-o poate acoperi nimeni. A trecut de mult și granițele țării. Iertați-mă. Asta este opinia mea.

Vă mulțumesc că mi-ați acordat cu generozitate la vârsta mea, ca și camaradul meu Clapon, care eram până acum niște cioturi, niște scorburi, ne-ați îmbrăcat și pe noi cu haina asta. N-o să vă facem de rușine. Să știți. Iertați-mă că am abuzat de timpul dumneavoastră.

P.Justin: E de făcut jos acolo, dacă dă Dumnezeu să începem, o clădire pentru azilul acela. Că e mare mizerie unde stau bătrânele acolo cu maicile bolnave. Vom începe în primăvară acolo la vale o clădire nouă. E cam scumpă, dar ce să facem? Se cere făcută. Măcar s-o încep că apoi o va duce cineva până la sfârșit. Asta este mai important.

Tot legat de acolo, la vale. Părinților nu vă mai duceți pe-acolo. Aveți motive că e croitoria asta acolo. Dar pe lângă croitoria aceia erau acu vreo câteva seri cinci monahi. Cinci monahi. Nu vreau să-i spun pe nume. Merg câte doi, nu mai umblă așa, pe furiș. Se duc așa. E foarte urât, părinților.

Ierom.Agathon: Sunt prea aproape maicile. Întotdeauna aia va fi o ispită în veac și pururi …

P.Justin: O să le aducem la stadiul de a nu mai avea liturghie acolo. O să le aducem la stadiul de a nu mai avea o rugăciune, de a nu mai avea o slujbă acolo. Eu vă spun, dacă nu vă distanțați. Că nu s-a întâmplat domnule în 15 ani ce se întâmplă la ora asta.

Din pricina nesincerității voastre. Pentru că nu există în viața creștină un om mai nesincer decât călugărul. Da. Asta am constatat-o atâta vreme, în timp. Vă spun, nu există. Nu spovedește nimic din ce spui duhovnicului. Aaa… Citește o listă zece minute nici nu înțelegi bine ce spune acolo nici el nu știe conștiința. Pentru că spovedania nu înseamnă citire de listă măi, înseamnă să plângi, să scoți din rădăcină păcatul. Asta înseamnă spovedanie. (…) Nu iese nicio lacrimă nu ies nici păcatele de acolo.

P.Justin: Nu vă mai duceți, vă spun. Nu-i numai că-i aproape, părinte, că au fost maici și mai aproape. S-au făcut și mai aproape.

Ierom.Agathon: Părinte, uitați, cât veți mai trăi și vom mai fi pe aicea veți auzi de-acum încolo lucruri mărețe despre locurile astea apropiate. Pentru că noi pe dedesubt mai știm niște lucruri, dar nu le putem spune. Le știți și sfinția voastră, poate, destul de bine. Și în general vă spun sincer, călugării de aici au fost mult mai cuminți și sunt mai cuminți decât maicile de la vale. Asta se știe.

P.Justin: Măi dar cine le-o învățat așa? … Tot noi le-am învățat.

Ierom. Agathon: Și au fost și mai sinceri călugării decât maicile de la vale.

P.Justin : Tot noi le-am învățat.

Ierom.Agathon: Vă spun, călugării au fost mult mai sinceri, părinte. Și poate sinceritatea noastră a călugărilor a fost învățată după ceea ce am văzut în jurul nostru. A trebuit să învățăm viclenii, pentru că eu când am venit din lume vă spun sincer că n-am venit ca un prăpădit, ca un pârlit și nu știu ce. Și vă spun sincer, prin câte am trecut în Mănăstire în anii ăștia, n-am văzut, n-a semănat nimic din ce am văzut eu în cărțile Sfinților Părinți, din ce am citit. Că Sfinți Părinți mi-au spus prin cărțile pe care le-am citit, să vin în Mănăstire. Dar ceeea am văzut în Mănăstire n-a fost decât nici cu… și poate de asta am și ajuns mulți așa dintre noi cu voința care am ajuns – am și ajuns că suntem căzuți mulți dintre noi, trebuie să recunoaștem. Datorită că unde … cică unde este un măr stricat acolo se strică și celelalte. Eu multe lucruri le-am văzut aici și le-am învățat chiar și în Petru Vodă. Vă spun sincer. Da, și le-am deprins.

P.Justin: Îți dau un singur exemplu. Măi, ce-ai făcut de pildă pentru o revenire, de o vindecare la această rană. Că asta este rostul nostru măi. Să ne vindecăm, să ne sfătuim.

Ierom.Agathon: Și multe lucruri sunt pe dedesubt. Sunt mâncat pe dedesubt.

P.Justin. Noi numai constatăm, vedem dar nimic nu facem.

Ierom Agathon: Constatăm, vedem dar le simțim pe pielea noastră. Multe lucruri le simțim și se răsfrâng asupra noastră.

P.Justin: Nimic nu facem.

Ierom. Agathon: Toți suntem vinovați. Nu poate să zică unul „Măi eu sunt curat și nu sunt vinovat de ceva“. Toți suntem vinovați. Toți. … Și o să fie durere.

P.Justin: Eu nu mi-am închipuit ca se întâmple lucrul acesta, făcând…. Vă spun, am făcut-o și eu cam pripit în apropierea asta aici, a maicilor astea. Cam în apropiere. Dar și Înaltul o spus „Mă dar nu e chiar așa aproape!“.

Ierom.Agathon. Ei părinte, totuși canoanele spun că minim 7 km. Și la 7 km, dacă este să luăm istoria, câte ispite s-au întâmplat? Este foc și când stai lângă foc, chiar dacă stai deoparte, tot te încălzești oleacă de la el. Orice ar fi. E o lege a firii. (râsete în sală – n.n.) Nu ai cum. N-ai cum! Va fi foarte greu. Încă călugării sunt prea cuminți. Vă spun sincer. Deci ceea ce ați avut aici în Petru Vodă ați avut niște oameni de calitate. Îmi dau seama că în alte părți …

P.Justin: Lăsați măi că se poate corecta că și ele se pot corecta măi. Dar cu seriozitate. Măi, bărbatul este capul femeii. El e cu capul.

Ierom.Agathon: Da, femeia-i gâtul. (râsete în sală – n.n.).

P.Justin: Dacă el este cocoșul, atunci cine este găina? (părintele se referea probabil la poezia Antropomorfism a lui Mihai Eminescu – https://www.povesti-pentru-copii.com/poezii-pentru-copii/mihai-eminescu/antropomorfism.html – n.n.)

Ierom.Agathon: Nu că acum s-au inversat rolurile: „Găina cântă și cocoșul dansează“. (Agathon și ceilalți călugări care râd știau bine că o anumită găină cântă – femeia Justina și un anumit cocoș dansează – bărbatul Justin. Părintelui Justin i se reproșa faptul că o anumită călugăriță locuia mai mult prin chilia părintelui și dormea într-o cameră alăturată de cea părintelui, influențându-i deciziile privind cele două mănăstiri – n.n.).

P.Justin: Nu ne-am temut de Dumnezeu și nu ne temem măi.

Ierom.Agathon: Așa este! (Dovada faptului că părintele Justin s-a simțit vizat personal de gluma monahului Agathon, este acest final tăios al discuției dintre cei doi – n.n.)

Ierom.Lavrentie: Pot să spun și eu ceva?

P.Justin: Mai multe.

Ierom.Lavrentie: În primul rând eu nu sunt deloc bucuros. Dar nici nu sunt atât de laș încât să dau înapoi. Dar nici să vreau să fie aceasta într-un mod incorect făcut. Din ceea ce a spus părintele Justin pentru motivele schimbării mie mi se pare aproape inacceptabil. Și nu pot să spun decât că ar trebui rezolvată ca să ajungem la un acord, la o înțelegere cu părinții.

P.Justin: Nu se poate să fie, na și oleacă de opoziție. Părinților, mai vin preoți străini pe aici, care fac slujbă împreună cu noi. Fiți mai sobri, discutați mai puțin. Ei se așteaptă să vadă un călugăr preot cum se sfințește. Să vadă un înger lângă Sfânta Masă, acolo. Dar la noi, părinților, nu știu ce se-ntâmplă, măi băieți, că preoții noștri citesc până la Heruvic rânduiala Împărtășaniei. Până la Heruvic. Vă puteți dumneavoastră imagina? Stă cu rânduiala aicea. Dar ce fac părinții aceștia, ce ascultare o făcut ei? Că de bine de rău diaconul și clerul nu mișcă un pai de jos. Ei bine la biserică se face rânduială. Nu-i admis, măi băieți. Eu o fac acolo pentru că vă spun, mă băieți, n-am timp măi, n-am timp. Eu, rugăciunea de seară o fac dimineața. Cea de dimineață o fac, dacă apuc, pe la 7-8. Așa o fac. Și stau și eu acolo și citesc un acatist în zbuciumul și-n zornăitul cântărilor. Asta nu înseamnă că toți trebuie să faceți la fel. Pentru că nu e îngăduit unui călugăr să citească pravila de la chilie în biserică. Ori într-o parte ori în alta. Pe urmă rugăciunea inimii care în toate bisericile, când a început slujba, trebuie să înceteze. La strană, mare durere. O să rămâneți la un moment dat să nu mai fie nici X nici Y. Dacă scoateți frățiile voastre un preot din biserică, nu știu câți sunteți voi să-l scoată. Sunteți aici cel puțin 60 de tineri. Dar cine știe să pună un condac la ceasul 7. Nu știu câți știu. Siliți-vă, măi băieți siliți-vă și tocați. Măcar să știți să tocați. Măi, cu toaca asta, nu știu măi. Foarte urât. Măi se toacă cu mantia, se merge în pas lin, se bate ciocanul în toacă pas cu pas. Dar nu se merge paca, paca, paca, pac – pune-o la loc. Foarte urât. este dovada că într-adevăr n-ați trăit niciunul în mănăstiri de obște, în mănăstiri mari unde se păstrează o rânduială. Nu se știe deloc și nimic, măi băieți. Pe urmă se urmărește în strană când termină Heruvicul, când termină preotul cu căditul. Trebuie să se potrivească de așa manieră când termină preotul și intră-n altar cu căditul la Heruvic, strana trebuie să înceteze. Să le potrivească așa cu diaconul. Nu se face așa – se merge când într-o parte, când în alta.

Este foarte greu a servi Biserica, a servi lui Hristos în această intoleranță și indiferență. Este moartea noastră spirituală. Răul nu vine, să știți, de la sectanți și nici de la ecumeniști. Vine de aici din noi, răul. Noi suntem cei care stricăm, noi dărâmăm. Ăia numai vin și desăvârșesc.

Măi, fiecare cu interesul lui. Cât de meschin, dar trebuie să fie interesul lui. Atâta egoism.

Uite schitul acela de la Blaj, de acolo. Vai de viața lor. Au plecat de aici vreo 12 oameni, troglodiți. S-au împrăștiat. Au venit alții. O venit de aici niște oameni ca să facă ceva acolo. Uite, părintele Calinic stă de-o săptămână, e plecat de-acolo. Stă bine mersi, mașină are.

Ierom.Agathon: S-o dus pentru problemele mănăstirii.

P.Justin: N-are nicio treabă cu mănăstirea. El merge în toată țara, se plimbă. Nu-l întreabă nimeni acolo: „Măi, ce faci Calinic?“. Calinic îți întoarce spatele. Dacă vrea, mai stă, dacă nu …

Ierom.Agathon: V-o informat părintele Leonid. Știu. Faptul că nu l-a luat cu el … S-a dus pentru problemele mănăstirii, s-aducă vin de împărtășanie … Nici apă nu este acolo, d-apăi.

P.Justin: Taci din gură … Du-te măi cu împărtășania ta. Sunteți trei oameni acolo și ce faceți voi acolo? Vă faceți de cap. Cine ți-o mai dat și ție mașină? N-o avut de lucru. Așa că, părinte …

Ierom.Lavrentie: Se vorbește de două lucruri contradictorii. Pentru că motivele pentru schimbarea aceasta se dorește intrarea într-o normalitate și apoi trebuie să fie schimbarea vieții mănăstirești. O înnoire a vieții duhovnicești. Nu prea sunt compatibile. Sunt două lucruri distincte.

P. Justin: Dar de ce distincte?

Ierom.Lavrentie: Păi una este formalismul ăsta oficial cum ar fi mergem la Mitropolie, reprezentarea cu oficialități și alta este viața de mănăstire. Nu poți să … pe motivul înnoirii vieții duhovnicești.

P.Justin: Ești prezent peste tot. Să observi în biserică duhovnicii, peste tot la vecernie, să observi. Eu nu mai pot. Mă uit pe geam numai. Să vezi care pleacă când vine, unde se duce.

Eu de pildă trimit un creștin: „Măi, du-te la părintele cutare să te spovedească“. Vine: „Nu-i acasă“.

M-am dus a doua zi la chilie. Vine unul și întreabă: „Unde-i părintele cutare? Că vreau să mă spovedesc.“. Du-te la el acolo, acasă. Vine și-mi spune: „Nu-i părintele acasă“ – a doua zi. Și așa se întâmplă. Apăi așa duhovnicie, măi băieți, să știți că nu mai …

Măi băieți, când ați luat răspunderea spovedaniei trebuie să știe că ai ușa deschisă zi și noapte să spovedești, să treacă os prin os. Unde stai acolo să știi să putrezească scaunul ăla acolo. Asta-i duhovnicie. Nu duhovnicie de moment și de dor. Îmi vine mie „Hai să spovedesc acum“. Să știți că creștinul nu te-așteaptă. Te lasă acolo și stai să faci mucegai. A doua oară nu-ți mai vine, dacă așteaptă să-ți vină ție să te scarpini la fund că vii să spovedești.

Nu. Te-o căutat odată, de două ori și nu te-a găsit. „Rămâi sănătos, mă duc la altul.“.

Sau spui „Nu că acuma nu-s destui (oameni la spovedit). Du-te la altul.“.

Trimit în obște să-i citească unui bolnav. Nu vă trimit oameni așa, oarecum. Vă trimit oameni bolnavi profund, măi băieți. Dac-ați ști frățiile voastre câți se mișcă pe aici, și ce sănătate au, i-ați lua în brațe pe fiecare câte chinuri au.

Dar frățiile voastre, „Nu, aaa, lasă că o să citească altul“.  

Ai noștri, în sfârșit, e multă democrație și libertate în ceea ce privește comportamentul spiritual bisericesc. Călugării noștri îi văd beți, năuci pe poiana de la bufet și până aici. Îl vezi pe părintele Casian, ne face toată cinstea mănăstirii aici, e băiat de sat, de-aici. Și alții într-un fel, alții în alt fel. Așa mergem din rău în mai rău.

Și dacă nu vedem ce se-ntâmplă acuma, în vremurile cele grele când toți sunt cu ochii pe noi, pe călugări. Noi suntem o mână de călugări și noi ne batem joc de mănăstire și de tot. Noi suntem cioclii măi, suntem mormântul mănăstirilor la ora aceasta. Toți vreți să fiți mari măi, toți mari, toți. Da să-nveți ceva bun, nimic. Uite, eu vă-ntreb, spuneți frățiile voastre, care vreți să-l alegeți stareț măi. care vreți? Puneți pe Ieronim, pune-l stareț, uite-l aici. Are teologia. De câte ori vine la biserică. măi, pe noapte. Câte nopți se ostenește el? Câte nopți vine el, în sfârșit la o strană să citească și el acolo? Alegeți un călugăr dintre teologi pe care să puneți reforma Bisericii noastre. Da. Dar ar vrea să fie stareț. Îl vreți să-l puneți stareț? Că eu îl pun.

Ierom.Lavrentie: Trebuie să punem problema, este nevoie de schimbarea starețului?

P.Justin (vizibil enervat): Este nevoie băi. Păi eu când am făcut treaba asta. Păi acolo eu mi-am dat demisia, frăția ta m-ai înlocuit și gata. Ce să mai stai de vorbă?

M.Filotheu: Unde părinte? Vrem să știm și noi.

P.Justin: Eu am făcut-o măi.

M.Filotheu: Fără acordul nostru?

P.Justin: Eu am făcut lucrarea asta, măi.

M.Filotheu: Dar fără acordul nostru?

P.Justin. Dar cum. Acum am acordul. Eu am stabilit. Nu mă judeca.

M.Filotheu: Dar ați spus că l-ați făcut deja. Păi asta este nesinceritate, părinte. Ne-ați chemat așa, ca să ne țineți un cuvânt. Dacă lucrurile sunt deja făcute. Păi da, puteați să spuneți: „Măi băieți, veniți să vă batjocoresc!“.

P.Justin: Măi, măcar să-nchei cu batjocura! Auzi, cuvânt de folos! Dar voi știați dinaine.

Ierom.Agathon: Dar noi știam de treaba asta.

P.Justin: Dar ce, voi știți di …

Ierom.Agathon: De la Mitropolie. Dinainte de hram știam că sunt făcute cărțile. Știam părinte. Serios. S-a auzit. Dar nu trebuie să dați vina pe părintele Lavrentie. Să creadă săracul că. E de-al nostru și el.

P.Justin: Măi ascultă-mă de vorba. N-a fost vorba. Eu am vorbit cu părintele exarh.

Ierom.Agathon: Știm. Dar cred că o vorbit părintele exarh cu sfinția voastră. N-ați vorbit sfinția voastră. Așa se pune problema acum, de sus în jos.

P.Justin: Nu, nu, nu. N-aveți dreptate.

Ierom.Agathon: La Mitropolie se vrea de mult o mișcare de genul ăsta. Le-a venit bine.

M.Filotheu: Părinte, deci sfinția voastră ne cereți nouă sinceritate și sfinția voastră ne anunțați acum, după atâtea luni de zile că ați schimbat starețul. Nu? Păi da asta-i sinceritate? Ăsta-i exemplul pe care ni-l dați? Dar se poate așa ceva?

P.Justin: Dar frăția ta, de când n-ai mai venit pe la mănăstire? De când nu ți-am auzit vocea? Când să-ți spun?

M.Filotheu: Păi, vin când vin, asta e. (Râsete zgomotoase – n.n). Și vă anunț. Știți aici când sînt. V-am spus de fiecare dată când am plecat.

P.Justin, râzând: La Ierusalim când pleci? (Râsete zgomotoase – n.n.) Ei, eu ce fac? Stau singur, că pleci la Ierusalim.

M.Filotheu: Mi-ați dat binecuvântare? Puteați să spuneți: „Nu părinte, stai acasă!“.

P.Justin. Ăăă da binecuvântarea e făcută, măi. (Râsete zgomotoase în sală -n.n.)

M.Filotheu: Nu-i adevărat. Nu este deloc adevărat.

P.Justin: Ei, nu-i adevărat!

M.Filotheu: Bun, am înțeles. Ne-ați chemat să ne batjocoriți. Gata, așa este. Părinte mulțumim pentru atâta sinceritate.

P.Justin: Așa căăă măi băieți, cu Domnul înainte. Cu dragostea și cu râvma frățiilor voastre.

Ierom.Agathon: De-acuma cu Domnul înainte, da.

M.Filotheu: Deci fiecare pe cont propriu. Am înțeles.

P.Justin: De-acum fiecare să vă văd la biserică, să fiți acolo prezenți. Și căutați să vă puneți într-o rânduială călugărească, cât de puțin așa. Eu nu vă mai supăr cu cuvinte de folos. Să știți, nu mai bat la ușa nimănui. Veniți la biserică, veniți, Nuuu, nu. Părintele Lavrentie este cel care vă va răspunde.

Un monah: De-acum mergem la părintele Lavrentie și nu la sfinția voastră. să luăm binecuvântare.

P.Justin: Tratați-l cu tot respectul pentru că este așezat acolo. Nu interesează tinerețea sau …

Un monah: Fiecare stareț trebuie să vină cu ceva nou.

P.Justin: Păi am venit cu ceva nou.

Un monah : Cu ce?

P.Justin: Cu un borș de fasole cu …

Final material audio.

Explicații suplimentare

În urma acestei sinaxe, monahul Filotheu a părăsit ofensat mănăstirea și a plecat timp de doi ani la Ierusalim, în Israel. A plecat fără să se sinchisească de binecuvântarea Mitropolitului Daniel, așa cum cereau canoanele și regulamentele bisericești în vigoare. A revenit numai după ce Mitropolitul Daniel a plecat la Patriarhie.

Ieromonahul Agathon a plecat la Mănăstirea Parepa unde a devenit preot slujitor și duhovnic la … maici. El, care se plângea de ispita apropierii de schitul de maici din Paltin!

Ieromonahul Lavrentie a ocupat timp de doi ani funcția de stareț, având parte de o opoziție fățișă din partea unor călugări neascultători față de hotărârile părintelui Justin Pârvu. După instalarea mitropolitului Teofan la Mitropolie, în anul 2008, starețul Lavrentie și-a depus demisia. Părintele Justin a redevenit starețul Mănăstirii Petru Vodă până în anul 2010 când starea de boală l-a determinat să-l nominalizeze ajutor de stareț pe ieromonahul Petroniu. Și această ultimă predare de ștafetă din 13 mai 2010 a fost înregistrată de călugării din Mănăstire și va fi publicată.

Din anul 2010, părintele Justin n-a mai locuit în Mănăstirea de călugări ci la cea de călugărițe din Paltin.

Pe patul de moarte, Justin Pârvu l-a nominalizat ca viitor succesor al său pe actualul stareț Hariton Negrea. Aceasta demonstrează că el, în calitate de ctitor, a rămas starețul Mănăstirii până la sfârșitul vieții.

Vasilică Militaru

Despre Reeducarea națională a românilor (III)

ROMÂNII – ÎNTRE HRISTOSUL LUI VALERIU GAFENCU ȘI MESIA LUI NETANYAHU

Valeriu Gafencu – Sfântul închisorilor – a fost condamnat de regimul dictatorial Ion Antonescu

autor Vasilică Militaru

Pentru cei care mai au oarecare îndoieli în privința afirmațiilor din articolul anterior, le mai aduc unele argumente folositoare.

Sfârșitul discursului rabinului Josef Wasserman anunța: „Asociația evreilor originari din România, din Ierusalim, vă transmite prin glasul meu, vouă, scumpi Prinți ai Bisericii și tuturor prietenilor noștri, deplin succes în acțiunile pentru grăbirea venirii acestor vremuri“. Conform rabinului, episcopul-prinț Teofan prestează acțiuni pentru grăbirea venirii lui Mesia, așteptat de iudei. El l-a invitat public pe președintele României, Klaus Iohannis, să grăbească mutarea Ambasadei României la Ierusalim: „Să deie Dumnezeu ca România să meargă pe drumul Americii și să mute Ambasada la Ierusalim. Deoarece este capitala noastră și n-o fost capitala altui neam niciodată, timp de mii de ani“. Aceasta face parte din planul venirii lui Mesia (cf. https://www.youtube.com/watch?v=iWV2GifKTdw).

Afirmațiile rabinului Wasserman, din Sinagoga Mare din Iași, sunt în deplin acord cu opiniile publice ale prim-ministrului israelian, Benjamin Netanyahu.

Există în arhivele Mișcării Habad o înregistrare video din noiembrie 1990. Benjanim Netanyahu, la începutul carierei politice, membru al Knessetului, stă cuminte la coadă, la „Dolarii de Duminică“ dăruiți de un rabin. Redăm dialogul dintre rabinul Menachem Mendel Schneerson  și tânărul parlamentar Benjamin Netanyahu.

„Rabinul (R): Nu te-am văzut demult. Binecuvântare și succes! Ia o porție dublă de binecuvântare (Îi întinde două bancnote.)

Benjamin (B): Am venit să-ți cer binecuvântarea și ajutorul.

R.: Oricând, în toate. În toate domeniile – personal și politic. De când nu te-am văzut ultima oară, lucrurile au progresat.

B.:  Multe lucruri au progresat.

R.: Ceea ce nu s-a schimbat, totuși, este că Mesia încă n-a venit. Fă, deci ceva, ca să ÎI grăbești venirea.

B.: Facem, facem.

R.: Ziua de azi e pe sfârșite și EL tot nu e aici. Dar au mai rămas câteva ore – străduiește-te.

B.: Da.

R.: Vești bune – cu bucurie și fericire! Știi că noi, hasidimii, ținem să facem totul cu bucurie.

B.: Da.

R.: Vești bune. Mult succes“.

(Cf. https://www.youtube.com/watch?v=rHBiT6eJaQQ&t=5s).

Discursul rabinului Wasserman, ținut la 3 decembrie 2018, conținea același mesaj cu cel al premierului israelian, Netanyahu, din 11 decembrie 2017, care invoca textele Torei pentru a justifica drepturile Israelului asupra Ierusalimului.

Portalul Cotidianul.ro consemnează: „Netanyahu a subliniat că Ierusalimul a fost capitala Israelului de 3.000 de ani și «nu a fost niciodată capitala altor oameni». La finalul unei întâlniri la Paris cu președintele francez Emmnuel Macron, premierul israelian a spus că «eforturile de a refuza legătura milenară a poporului evreu de Ierusalim sunt absurde». «Puteți citi despre acest lucru într-o carte foarte frumoasă – se numește Biblia (Tora – n.n.). O puteți regăsi în istoria comunităților evreiești din întreaga diaspora… Unde altundeva este capitala Israelului, dacă nu în Ierusalim? Cu cât palestinienii se vor confrunta mai repede cu această realitate, cu atât mai repede ne vom îndrepta spre pace», a spus Benjamin Netanyahu“ (cf. https://www.cotidianul.ro/benjamin-netanyahu-palestinienii-trebuie-sa-infrunte-realitatea/).

Urmând sfaturile rabinului Menachem, premierul israelian a încercat să-și impună punctul de vedere privind recunoașterea Ierusalimului drept capitală a Israelului, în fața S.U.A. și a Europei.

Hotnews.ro titra, în 15 martie 2010, „Netanyahu sfidează Statele Unite în problema noilor așezări din Ierusalim“, cităm: „Prim-ministrul isrelian Benjamin Netanyahu, sfidând Washingtonul în mijlocul crizei dintre Tel Aviv și administrația Obama“ (cf. https://m.hotnews.ro/stire/7035972).

Același ziar on-line publica, în anul 2017, titlul: „Netanyahu: Nu sunt dispus să accept ipocrizia Europei. A condamnat decizia lui Trump, nu și rachetele palestiniene“. Cităm din textul publicației: „Șefa diplomației europene, Federica Mogherini, a afirmat joi că decizia lui Donald Trump de a recunoaște Ierusalimul drept capitală a Israelului are «un potențial impact foarte îngrijorător», dat fiind «contextul foarte fragil» (…) «Anunțul ne poate arunca înapoi spre vremuri și mai întunecate decât cele în care trăim acum», a declarat Mogherini la Bruxelles“ (cf. https://m.hotnews.ro/stire/22169382).

Iată un alt dialog interesant cu un reporter CNN care a cerut binecuvântarea rabinului Menachem Mendel Schneerson .

Reporter: „Rabi, ne poți spune mesajul pe care îl ai pentru lume despre Mesia. Mesajul pe care îl aveți pentru întreaga lume despre Mesia“.

Rabinul: „A fost tipărit în toată presa din toate țările. Mesia este pregătit să vină acum. Depinde doar de noi să facem ceva în plus pe tărâmul bunătății.  Măcar puțin mai mult, apoi Mesia va veni imediat. Asta veți da carității“.

Pentru un copil care vine la rabin pentru dolarii de duminică: „Acest dolar este pentru aducerea lui Mesia. Dă-l carității, pentru ca Mesia să vină mai repede“ (cf. https://www.youtube.com/watch?v=MeBYuSxhqUM).

Lelia Munteanu afirma despre rabinul Menachem Mendel Schneerson, pe Gândul.ro: „A fost un om minunat și o catastrofă de consilier politic pentru lideri importanți ai lumii (Begin, Clinton, Sharon, Bush, Netanyahu). I-a încântat pe mulți, dar s-a priceput să și scandalizeze. De pildă, ideea că Hitler e un mesager al lui Dumnezeu – (afirmată nu doar de un rabin, ci de unul care și-a pierdut aproape întreaga familie în Holocaust) – a șocat. Dar Rabbi Menachem Mendel Schneerson (care avea o minte foarte riguroasă – în tinerețe studiase matematicile și ingineria) a fost cu atât mai mult un teolog profund. N-a putut niciodată să afirme că a fost vreun moment în istorie când Dumnezeu s-ar fi retras sau că El, Atotștiutorul, n-ar fi aflat. Dumnezeu operează în lume ca un chirug – argumenta. Dacă e nevoie, amputează. Shoah (Holocaustul) nu e opera diavolului, ci a lui Dumnezeu, Atotputernicul. Numai că noi nu pricepem totdeauna, cu mintea noastră limitată, acțiunile și semnele Lui“ (cf. https://www.gandul.ro/puterea-gandului/dolarii-de-duminica-si-diamantele-8807592).

Să-i lăsăm pe mai marii lumii să decidă cine are dreptate asupra capitalei Ierusalim. Statul Israel dispune de toate mijloacele legale de drept internațional pentru a rezolva problema. În schimb, pentru amărâții de români rămâne o mare dilemă existențială.

Este evident că Mesia așteptat de iudei nu este același cu Mesia creștinilor – Iisus Hristos. Cum este de notorietate că nici un iudeu (practicant al iudaismului/talmudismului) nu-l recunoaște pe Iisus ca Dumnezeu Fiul.

Trecut prin Reeducarea satanică de la Pitești, Valeriu Gafencu a murit în închisoarea de la Târgu Ocna. „Sfântul închisorilor“ a lăsat românilor un Testament: „Cine se afirmă creştin trebuie să se poarte ca un creştin. Nu e îngăduită crima ca armă de luptă creştină. E necesar să mărturisim public greşelile trecutului, pentru a pune un început nou. Nu sunt îngăduite nici tirania, fărădelegea şi abuzul“. Ioan Ianolide consemna: „Întrucât se punea accentul pe răzbunare în lupta politică, el (Valeriu-n.n) a susținut că răzbunarea este a lui Dumnezeu; nimănui nu-i este îngăduit să-şi facă singur dreptate; creştinul iartă, creştinul se situează pe poziţia dragostei, singura virtute aducătoare de pace, singura atitudine care învinge și nu este învinsă“. (cf. Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, București, 2006).

În aceste condiții, cine are dreptate? Rabinul sau Episcopul? Poate că iudeii ar avea dreptate și Mesia abia ar trebui să vină. Atunci românii vor fi forțați să-L trădeze pe Mântuitorul Iisus Hristos, Mesia în care cred ei. S-a mai întâmplat odată, în anumite proporții, în temnițele bolșevice.

Poate că este timpul ca românii să îmbrățișeze textele Torei și să-și adapteze învățăturile divinității iudaice. Tora expune pe larg salvarea Neamului ales al lui Dumnezeu, prin orice mijloace și chiar prin exterminarea vrăjmașilor. Poate că Neamul românesc, aflat în momente de cumpănă, va copia modelul de supraviețuire biblică a Neamului iudaic! Mai ales că România se confruntă cu cea mai mare migrație europeană a propriilor cetățeni în afara spațiului național, lăsat românilor de Dumnezeu. Suntem săracii Europei.

Desigur că Hegel ar fi spus că „singurul lucru care se poate învăța din Istorie este că nimeni, niciodată, n-a învățat nimic din Istorie“.

„Prinții Bisericii“, din palatele lor patriarhale, mitropolitane și episcopale, ar trebui să răspundă prompt românilor la aceste întrebări. Altfel, vom trăi sub retorica absurdă a antisemitismului de tip religios și, totodată, într-un plan perpetuu de „reeducare“ națională a românilor.

Ori, să fi devenit Neamul românesc „noul Neam ales al lui Dumnezeu“?

va urma              

Despre Reeducarea națională a românilor (II)

Autor Vasilică Militaru

Rabinul Josef Wasserman propovăduiește venirea lui Mesia – Antihristul

Un exemplu de reeducare de tip religios este cel practicat de rabinii evrei ai cultului mozaic, cu asentimentul episcopilor Bisericii Ortodoxe Române. Este de notorietate faptul că evreii de cult mozaic nu-l recunosc pe Iisus Hristos ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Ei contestă și cele patru Evanghelii ale Noului Testament creștin, ca fiind transmise de Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. Nu întâmplător, Reeducarea de la Pitești avea ca scop principal lepădarea studenților români de Iisus Hristos și batjocorirea tuturor sărbătorilor creștine, precum Nașterea Mântuitorului și Învierea. Fecioara Maria și Sfânta Euharistie au fost țintele predilecte ale reeducatorilor blasfemiatori.

Rabinii evrei afirmă public că Dumnezeul lui Israel, sau Domnul Dumnezeul evreilor, este singurul Dumnezeu adevărat, la care trebuie să se închine toată omenirea. Aparent, este o dogmă religioasă corectă. Ce poate fi mai folositor pentru întreaga umanitate, decât unirea tuturor neamurilor pământului sub Unul și Același Dumnezeu! În realitate, Tora sau Biblia iudaică, cunoscută ca și Cartea Sfântă sau Cartea Cărților, prezintă doctrina șovină și rasistă a supremației unui singur „popor ales“ al Dumnezeului lui Israel. Bineînțeles că acest „popor ales“ nu poate fi decât poporul iudeu sau evreu.

În mentalul colectiv românesc este inoculată ideea rasistă că, indiferent ce vor face celelate neamuri, poporul evreu a fost, este și va rămâne unicul popor ales al lui Dumnezeu.

Edificator în sensul celor expuse, este discursul rabinului newyorkez Josef Wasserman cu prilejul reinaugurării Sinagogii Mari din Iași, din 3 decembrie 2018, de sărbătoarea Hanuka.

„Încă o mare minune de Hanuka, că puteți asculta așa de mulți oameni. Nu este un lucru așa de simplu, adevărați prinți ai Bisericii (…) Acuma, deoarece îs foarte emoționat, că am văzut aici pe Prinții de la Biserici, vreau să vă spun câteva rânduri. Între noi toți există o strânsă legătură. Cartea Cărților, o carte sfântă care ne unește. Cartea aceasta ne este Sfântă tuturor, celor care stăm în slujba lui Domnul Dumnezeu, căci din dânsa răsună cuvântul lui Dumnezeu. Citim în Biblie capitolul în care apare părintele sufletesc, al nostru, al tuturor, acela care-i dăruia Dumnezeu,  i-a dat numele Părinte al mulțimii noroadelor. Acela care a meritat pe deplin titlul de cel dintâi cetățean al umanității. Este vorba, cum ați înțeles, de tatăl nostru tuturor Avraam, care a îmbrățișat cu deosebită dragoste și bunătate pe fiecare om.“. (de la min. 2.35.10, cf. https://www.youtube.com/watch?v=iWV2GifKTdw)

Hanuka este o sărbătoare iudaică care comemorează recâștigarea Templului din Ierusalim, în urma unor revolte armate sângeroase ale iudeilor contra monarhiei seleucide din Siria. Hanuka se celebrează prin aprinderea luminii.

La sărbătoarea de Hanuka, din Sinagoga Mare, a participat și Episcopul ortodox Teofan Savu, cu funcția de Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, precum și Episcopul romano-catolic, Petru Gherghel, gratulați ca „adevărați Prinți ai Bisericii“.

Mitropolitul Teofan – numit Prințul Bisericii Ortodoxe Române

Practic, rabinul evreu i-a dat o lecție  de credință mitropolitului apostat al Bisericii Ortodoxe Române, care nu a îndrăznit nici măcar să rostească, în Sinagogă, numele lui Iisus Hristos, Părintele sufletesc și Dumnezeul creștinilor. (cf. de la min. 1.57.15, din înregistrare).

Rabinul prezintă Tora ca o „Carte sfântă care ne unește. Cartea aceasta ne este Sfântă tuturor“. Prinții-Episcopi ai Bisericii, nu au avut curajul hristic să-i spună rabinului că Evangheliile transmit adevărul rostit de Cuvântul lui Dumnezeu întrupat și că Dumnezeul care s-a adresat tuturor neamurilor este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și nicidecum Dumnezeul lui Israel. „Ascultă, Israel! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn.“ (Deuteronom 6,4). „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei afară de Mine!“ (Exod 20,2-3). Evreii cultului iudaic, ascultând de acel Dumnezeu gelos, resping divinitatea lui Iisus Hristos, Cel care iubește toate neamurile pământului.

Cum poate să fie „Dumnezeul nostru al tuturor“, cel care este numit în Tora, în mod xenofob, Dumnezeul lui Israel? Cum să fie Dumnezeu al românilor, acel Dumnezeu recunoscut doar de evrei și care le-a promis doar lor că vor domni peste toate neamurile pământului, ca unic popor ales al lui?

Conform prevederilor O.U.G. nr.31/2002, promovarea publică a superiorității rasei semite a evreilor față de celelalte rase, considerate inferioare, este o doctrină rasistă și xenofobă și considerată infracțiune.

Rabinul Wasserman continuă tirada „înțelegerii fraterne universale“, invocând un capitol din Tora, pentru a justifica faptul că „între noi toți există o strânsă legătură“. Potrivit acestuia, Avraam este „părintele sufletesc al nostru, al tuturor“, căruia Dumnezeu „i-a dat numele de Părinte al mulțimii noroadelor“.

Dar, pentru românii creștini, „Tatăl nostru“ sufletesc și trupesc este în ceruri. Dumnezeu, Tatăl lui Iisus Hristos, ca Unic Creator, l-a creat pe om și i-a dat suflet. Iar Dumnezeu Tatăl și-a trimis Fiul să salveze sufletele tuturor oamenilor, nu doar pe cele ale evreilor. De aceea Hristos ne-a lăsat, în rugăciune, apelativul „Tatăl nostru Care ești în ceruri“.

Însuși Dumnezeu din Sfânta Treime, după salvarea unei femei adultere de la uciderea prin lapidare, conform legii iudaice, a denunțat Dumnezeul evreilor, care „de la început a fost ucigător de oameni“, ca fiind „mincinos și tatăl minciunii“. El s-a adresat unor conaționali iudei, răzbunători și criminali: „voi sunteți din tatăl vostru diavolul și vreți să faceți poftele tatălui vostru“ (Ioan 8,44). Fiul adevăratului „Tată al nostru“, afirma public: „Tatăl Meu este Cel care Mă slăveşte, despre Care ziceţi voi că este Dumnezeul vostru.“ (Ioan 8,54). Iisus le vorbea iudeilor contemporani despre existența a doi Dumnezei: Unul era “Dumnezeu Tatăl Meu“ “dătător de viață și iubitor de oameni“, adică Mântuitorul omenirii, și altul era Dumnezeu “tatăl vostru diavolul și ucigător de oameni“. Adevăratul Dumnezeu a iertat oameni și I-a înviat din morți, nu i-a ucis.

Demascăm manipularea de tip religios a rabinului Josef Wasserman, folosind textele Torei. În fapt, „părintele nostru al tuturor“ este „Avram Evreul, care trăia pe atunci la stejarul lui Mamvri.“ (Facerea 14,13). Dar, dacă evreul Avram ar fi „părintele nostru, al tuturor“, atunci românii ar fi de aceeași seminție cu evreii, deci de rasă semită. Atunci nu ar mai avea rost legile speciale de prevenire și combatere a antisemitismului și de condamnare a negării Holocaustului. Așa o fi? În realitate, Tora expune doctrina șovină conform căreia iudeii sunt o rasă superioară, denumită rasa semită.

Tot în Biblia iudaică este prezentată o întreagă genealogie, pentru a justifica descendența lui Avram din Sem, unul dintre cei trei fii ai lui Noe și acela care a dat denumirea rasei semite. Acest Avram, botezat Avraam, este prezentat în Tora ca un personaj incestuos care s-a căsătorit cu propria soră, Sarai, botezată Sarra, având același tată, pe Terah. „Cu adevărat ea mi-e soră după tată, dar nu ştiu după mamă, iar acum mi-e soţie.“ (Facerea 20,12).

Deși Avraam a avut opt copii cu trei femei, evreii își adjudecă descendența din Isaac, fiul relației incestuoase cu Sarra. (cf. Facerea 25, 2). Unii afirmă că Ismael, fiul făcut cu sclava egipteancă, ar fi părintele seminției arabe. Dar țările, cunoscute mai târziu ca arabe, erau ocupate deja de alte popoare ne-semite. Teoria conform căreia Avraam ar fi “părintele tuturor noroadelor“ este absurdă, în condițiile în care textele biblice prezintă că pe timpul acestuia, descendenții de pe linia celorlalți frați ai lui Sem ocupaseră pământul, inclusiv Țara Canaanului. Tatăl lui Avraam, Terah, a avut mai mulți descendenți, care s-au înmulțit la rândul lor. Iar pe pământ exista deja o țară imensă, cu o populație numeroasă, precum Egiptul. În condițiile istorice în care existau deja mari Imperii ale lumii, „Evreului Avraam“ i-a încolțit ideea că el va deveni “părintele“ unui mare Imperiu iudaic, condus de Dumnezeul în care crede el.

Tora prezintă faptul că Avram și-a împrumutat Dumnezeul de la un un rege-preot din Țara Canaanului. Cananeanul Melchisedec, care provenea din seminția lui Ham, frate cu Sem, era rege al Salemului (vechea denumire a Ierusalimului). El este menționat în Tora ca „preot al Dumnezeului cel Preaînalt“. (cf. Facerea 14,18-20). Aceasta presupune faptul că Dumnezeul cel Preaînalt se revelase cananiților înaintea lui Avram și că exista instituit un cult religios al acestui Dumnezeu, care avea și preoți. Dar lui „Avram Evreul“ îi plăcea prea mult Țara Canaanului și cetatea Salemului, pentru ca Dumnezeul cel Preaînalt al cananitului Melchisedec să nu i-o promită lui și urmașilor acestuia. Astfel, Dumnezeul cananitului Melchisedec a devenit Dumnezeul evreului Avraam.

Să vedem cum „tatăl nostru“, Avram, „a îmbrățișat cu deosebită dragoste și bunătate pe fiecare om“. Prima căsătorie a lui Avraam a fost în fapt o relație incestuoasă cu propria lui soră, Sarra, având amândoi același tată cu numele Terah. Avram Evreul este prezentat ca un personaj care-și folosește soția pentru a se îmbogăți. „Avram insă era foarte bogat în vite, în argint şi în aur.“ (Facerea 13,2).

În Cartea cărților descoperim faptul că, de două ori, Avraam o prezintă pe soția lui doar ca soră, pentru ca aceasta să fie racolată în haremul Faraonului Egiptului și apoi ca amantă țiitoare, a unui rege local, Abimelec: „zi deci că-mi eşti soră“ (Facerea 13,12). În ambele cazuri, Avraam obține, de pe urma traficării sexuale a soției lui, foloase materiale considerabile. „Şi pentru ea i-au făcut bine lui Avram şi avea el oi, vite mari şi asini, slugi şi slujnice, catâri şi cămile.“ (Facere 12,16).  „Atunci a luat Abimelec o mie de sicli de argint, vite mari şi mici, robi şi roabe şi a dat lui Avraam“. (Facerea 20,14).  

Textele Torei prezintă interesul material al înșelăciunii avraamice: „zi deci că-mi eşti soră, ca să-mi fie şi mie bine pentru trecerea ta“ (Facerea 13,12). Este de notorietate faptul că în haremul regilor vremii se recrutau numai fecioare. Avram îi minte, ascunzând faptul că Sarra nu mai era fecioară ci femeie măritată, care a cunoscut bărbat.

Este evident că Avram era un om imoral în raport cu Faraonul egiptean și cu regele Gherarei, Abimelec. În timp ce Avram, lipsit de scrupule, își ceda propria soție pentru a întreține relații sexuale cu acești regi, ei considerau fapta un păcat și un act reprobabil. „Cu ce ţi-am greşit eu, de ai adus asupra mea şi asupra ţării mele aşa păcat mare? Tu mi-ai făcut un lucru, care nu se cuvine a-l face!“, i-a spus regele Abimelec lui Avram. (Facerea 20,9).

Astăzi, obligarea soției la întreținerea de relații sexuale extraconjugale, în scopul obținerii de foloase materiale, este condamnată ca infracțiune de proxenetism.

Sfârșitul discursului rabinului Wasserman este apocaliptic: „Asociația evreilor originari din România, din Ierusalim, vă transmit prin glasul meu, vouă, scumpi Prinți ai Bisericii și tuturor prietenilor noștri, deplin succes în acțiunile pentru grăbirea venirii acestor vremuri.“. Conform rabinului, episcopul-prinț Teofan prestează acțiuni pentru grăbirea venirii lui Mesia, așteptat de evrei. Conform Torei, evreii îl așteaptă pe Mesia promis lor de Dumnezeul lui Israel. Profetul Isaia a descris vremurile de pace planetară prin venirea lui Mesia, așezat în Sion. Acela va aduce pacea, trâmbițată de rabin, și instaurarea dominației Dumnezeului lui Israel și a poporului ales asupra tuturor noroadelor: „Domnul Dumnezeul tău te va pune mai presus de toate popoarele pământului.“ (Deuteronom 28, 1); „vei domni peste multe popoare, iar acelea nu vor domni peste tine.“ (Deuteronom, 28; 12). Reconstruirea Templului din Ierusalim este unul dintre semnele „acestor vremuri“. În acest sens, rabinul solicită public Președintelui României grăbirea mutării ambasadei României la Ierusalim, care va deveni centrul lumii. „Căci din Sion va ieşi legea şi cuvântul lui Dumnezeu din Ierusalim.“ (Isaia 2,3).

Evreii se simt îndreptățiți în așteptările lor, având în vedere faptul că preoții ortodocși se roagă în timpul Sfintei Liturghii: „Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta Sionului, și să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptății, prinosul și arderile de tot, atunci vor pune pe altarul tău viței.“. Acesta este țelul final al cultului mozaic, odată cu reconstruirea Templului și venirea lui Mesia.

Însă românii, ca și credincioși creștini nu-l mai așteaptă pe acel Mesia așteptat astăzi de evrei, pentru că Iisus, Hristosul lui Dumnezeu, a venit în urmă cu 2000 de ani. Adevăratul Mesia a venit, trebuia să-l anunțe episcopul Teofan pe rabinul Josef.

Veți vedea cum acest tip de reeducare de tip religios a fost folosită în reeducarea de la Pitești a legionarilor. Atacul furibund al liderilor evrei din România la adresa Mișcării Legiunii, face parte din atacul la ființa Neamului românesc, iar în fapt, este un atac la Securitatea națională a României.

va urma

Despre Reeducarea națională a românilor (I)

Imagini explicite privind torturi utilizate pentru Reeducarea de la Pitești

autor Vasilică Militaru

Printr-un proces de Reeducare la scară națională, copiat după metodele Reeducării studenților legionari de la Pitești, se încearcă transformarea românilor într-o masă amorfă de sclavi moderni.

Parlamentul României a ratificat mai multe legi speciale, la presiunea unor forțe ostile românismului. Acestea sunt O.U.G. nr. 31/2002 privind interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război., Legea nr. 217/2015 privind modificarea și completarea O.U.G. nr.31/2002, Legea nr. 157/2018 privind unele măsuri privind prevenirea și combaterea antisemitismului și Legea nr. 2/2021 privind unele măsuri privind prevenirea și combaterea antițigănismului.

Planul este acela de anihilare totală a sentimentului de mândrie națională și de apartenență la Neamul românesc. Este halucinant să vezi cum anumite etnii trebuie apărate și protejate prin legile speciale, întărind conceptul că fiecare individ aparține unui Neam. În același timp, afirmarea apartenenței la Neamul românesc este ridiculizată și catalogată ca „naționalism extremist”. Vom demonstra că reeducatorii lucrează conform manualului. 

Deși O.U.G. 31/2002 conține precizări asupra tuturor formelor de xenofobie, rasism și de ură pe motive etnice sau religioase, românilor li s-a inoculat ideea că aceasta este doar o „lege antilegionară”.

Orbiți de propaganda manipulatoare, aceștia nu au văzut evidența faptului că legea se aplică și membrilor celorlalte minorități etnice din România. Doctrina superiorității unei rase față de alte rase nu a fost niciodată dezvoltată de români. Așa că, românii ar trebui să identifice formele de manifestare șovină, mult mai cuprinzătoare ca definiție decât xenofobia, și de rasism din comunitățile minoritare conlocuitoare din România. Și astfel de manifestări, există.

Domnul Florin Dobrescu poate să formuleze o Plângere penală împotriva celui care l-a reclamat, pentru simplul motiv că acesta întreține ura interetnică, fiind un militant al autonomiei Ținutului Secuiesc. Românii trebuie să fructifice legile, bune sau rele, aflate în vigoare, și să le folosească în favoarea lor. Dacă, la fiecare declarație de autonomie, liderii maghiari s-ar trezi cu sute de Plângeri penale și s-ar plimba un pic pe la diferite unități de Parchet, le-ar mai pieri entuziasmul separaționist. Dacă la afirmațiile tendențioase ale liderilor evrei, aceștia ar da cu subsemnatul la mii de plângeri formulate de români, s-ar gândi de două ori înainte să mai deschidă gura.

Deocamdată, se distrează ei copios pe seama prostiei și fricii românilor. Iar naționaliștii români defulează lamentabil doar înjurând, sub anonimatul internetului, și considerându-se lei în fața unui calculator. Câteva excepții remarcabile, întăresc regula generală.

Până și celebra senatoare Diana Ivanovici Șoșoacă, ar fi mult mai de folos românilor, dacă și-ar utiliza cunoștințele juridice în dezvoltarea unor strategii de apărare aplicată, privind unele probleme de interes național. Bâlciul ieftin trece, dar problemele românilor rămân. Niciodată nu s-a rezolvat nimic durabil, prin ieșirea în stradă. Mai ales că aceste acțiuni sunt infiltrate și de agenți provocatori. Trăim în paradigma creștină a liderului părăsit de mase. Iisus Hristos a fost părăsit, chiar și de apostolii apropiați, în momentul în care stăpânirea romană l-a arestat. Până și Petru s-a dezis de El.

În anul 1948, aflat în închisoarea Aiudului, Valeriu Gafencu a purtat o discuţie cu un alt deţinut, Dumitrescu, fostul şef al Brigăzii de siguranţă anticomunistă. Acesta, prin natura profesiei pe care o desfăşurase, cunoştea ce se întâmplase în U.R.S.S. chiar înainte de război. Astfel, acest om previziona: „Vă vor duce la Piteşti şi acolo au să vă transforme în terorişti comunişti. Apoi au să vă împrăştie în toate penitenciarele pentru a exercita teroarea asupra tuturor deţinuţilor politici. În acest fel regimul înţelege să scape de reacţiunea noastră a tuturor şi să rămână ei stăpâni necontestaţi. Vă vor ademeni cu promisiuni, dar nu se vor ţine de cuvânt. Ne vor pune în situaţia de a ne ucide între noi… Voi nu cunoaşteţi pe bolşevici şi nici ce metode au. Ele au fost experimentate în U.R.S.S. Oameni turbaţi prin tortură, au devenit criminali. Aşa va fi şi aici. Şi va începe cu tineretul…”.  Şi aşa s-au petrecut lucrurile!

Traian Popescu, victimă a acestui experiment ne prezintă în lucrarea sa Experimentul Piteşti un fragment din cuvântul lui L. P. Beria (evreu georgian, apropiat al lui Stalin și ucis, de proprii tovarăşi după moartea acestuia, în 1953) adresat studenţilor comunişti americani prezenţi la Universitatea Lenin în 1936. Acest fragment este extras din Manualul de instrucţiuni privind războiul psihopolitic, Spălarea creierului, Complotul psihopolitic al comunismului redactat de scriitorul Pan Izverna şi editat de John Keats (alias Kennets Goff), membru al Partidului Comunist din America în anii 1936-1939. Iată fragmentul de discurs edificator pentru ceea ce s-a petrecut în temniţe.

„În cazul când în grupurile de tineri există lideri puternici, agentul psihopolitic poate să acţioneze în mai multe feluri, folosindu-se de ei sau îndepărtându-i. Dacă liderul vizat, băiat sau fată, urmează să fie folosit, caracterul său trebuie schimbat cu grijă, îndreptându-l spre căi criminale, după care urmează să fie ţinut sub control, sub şantaj sau prin alte mijloace. Omul nu trebuie să mai creadă despre sine sau despre cei din jurul său că ar fi apţi de rezistenţă spirituală sau de sentimente nobile.

Religia trebuie să fie socotită demodată, prin îndoctrinare psihopolitică demonstrându-se că nu există suflet şi că omul este un animal. Mincinoasele mecanisme ale Creştinismului l-au făcut pe om să săvârşească, fără nici un rost, tot felul de acte de bravură. Spunând oamenilor că există viaţă de apoi, teama lor de urmările pe care le-ar putea avea actele de curaj, făptuite în timpul vieţii, a scăzut mult. Dacă vrem ca poporul să asculte de ordinele noastre fără să crâcnească, această teamă trebuie mult mărită. Aşadar credinţa în Biserică trebuie să dispară şi puterea Bisericii trebuie anihilată pas cu pas.

În programul său de degradare a omului, agentul psihopolitic trebuie să se ocupe de fiecare familie profund religioasă şi să-i provoace unuia dintre membrii ei o stare de nevroză sau de nebunie, după care să susţină că această nevroză sau psihoză este rezultatul credinţei. Oamenii profund credincioşi vor fi consideraţi din ce în ce mai puţin responsabili de propria lor sănătate mintală şi vor fi trecuţi din ce în ce mai mult în grija agenţilor psihopolitici.

Populaţia trebuie convinsă, prin diferite metode, că bolile mintale pot fi tratate numai prin şoc electric, tortură, lipsuri de toate felurile, umilire, discreditare, violenţă, mutilare, ucidere şi administrarea pedepsei sub toate formele ei.”.  

Ceea ce a expus Beria din Manual, a fost aplicat şi la Piteşti. Reeducarea de la Pitești a durat de la 10 decembrie 1949 până în luna septembrie a anului 1951. Rezultatul reeducării de la Pitești a fost 64 de morți și 250 studenți bolnavi de tuberculoză. Acest experiment diabolic a fost extins în închisorile Gherla, Canal, Tg. Ocna și a încetat la 1 ianuarie 1952. Experimentul Pitești se desfășoară acum la scară națională.

În episodul următor, veți afla despre una dintre metodele religioase de manipulare a maselor. În articol au fost folosite extrase din cartea Biserica din temniță: mărturisire și jertfă creștină în închisorile comuniste. România 1948-1964, autor teolog Vasilică Militaru, Editura Vicovia, Bacău, 2008.

BISERICA – autorul moral al crimelor legionare

Autor: Vasilică Militaru

Mitropolitul Nicolae Bălan salutat de legionari (septembrie 1940)

BISERICA – autorul moral al crimelor legionare

În contextul în care Biserica Ortodoxă Rusă binecuvintează prin patriarhul Kirill armatele rusești care ucid oameni pe teritoriul Ucrainei, acest material atrage atenția asupra teologiei criminale propovăduită de Ortodoxie.

Dorim să vă prezentăm fața nevăzută a înființării Legiunii Arhanghelului Mihail, autorii morali ai crimelor, precum și vinovații dramelor legionarilor români.

Un amalgam de mozaism și creștinism prost înțeles, a marcat toată perioada interbelică și postbelică a României, iar Sf. Sinod al B.O.R. nu a luat nici o măsură în privința explicării textelor criminale care au generat și justificat criminalitatea legionară. Biserica a asistat complice la distrugerea Neamului românesc.

Biserica Ortodoxă Română operează cu două Testamente biblice, ambele valide, în care este prezentat un Dumnezeu dualist și contradictoriu. Dumnezeul Noului Testament – Fiul, Iisus Hristos – a propovăduit iubirea, pacea și iertarea în opoziție cu Dumnezeu Vechiului Testament – Tatăl – denumit și Dumnezeul dreptății, care a comandat crime în masă, fiind răzbunător, zelos și nemilos.

Pe lângă dogma Sfintei Treimi, prea sofisticată pentru capacitatea de înțelegere a credinciosului profan, contradicția acțiunilor persoanelor lui Dumnezeu zăpăcește mințile românilor și poate genera drame sociale de anvergură națională, așa cum a fost drama Mișcării Legionare.

B.O.R. promovează prin Biblie o teologie criminală în care Tatăl ceresc, Dumnezeul dreptății Vechiului Testament, cunoscut și sub denumirea de Dumnezeul lui Israel, comanda exterminarea în masă a zeci de populații biblice, ucigând copii, mame și bărbați pe motive rasiale și religioase.

Nu am găsit un text oficial, emis de vreun cleric al Bisericii Ortodoxe Române, care să explice capcana teologică criminală în care au intrat adepții Mișcării Legionare. Există doar acuze formale de criminalitate, xenofobie și rasism, care înfierează inchizitorial legionarismul, în integralitatea lui, numai de dragul lingușirii slugarnice a unor stăpânitori vremelnici.

Dramatic este faptul că miile de preoți ortodocși care au aderat la ideologia legionară nu au explicat, din punct de vedere teologic, cauza criminalității Mișcării. Majoritatea preoților închiși în temnițele comuniste, făcea parte din Frățiile de cruce legionare postbelice, întrucât Mișcarea Legionară fusese desființată de Ion Antonescu.

Textul de față nu vrea să justifice criminalitatea unor membri ai Mișcării Legiunii, care nu poate fi justificată de nici o religie, fie ea și mozaico – ortodoxă. Dorim să indicăm autorii morali ai derapajelor legionare care au determinat drama imensă a milioane de români legionari exterminați în trei regimuri dictatoriale ale Statului Român criminal: dictatura regelui Carol al II lea, dictatura militară a lui Ion Antonescu și dictatura Partidului Comunist.

Mișcarea Legionară a fost inspirată de personaje și texte „sfinte” din Vechiul Testament

În epoca interbelică a apărut organizația, cunoscută sub denumirea de Mișcarea Legionară, care s-a inspirat din texte scripturistice ce îndeamnă la ură rasială, xenofobă și la crime religioase în numele lui Dumnezeu. A fost catalogată în mod impropriu ca fascistă, deși antisemitismul nu era caracteristic fascismului italian, ci nazismului. Ea nu a putut fi declarată nazistă  pentru că a fost absolvită de vreo condamnare privind fascismul, nazismul sau crime de război, la Tribunalul Internațional de la Nürnberg, și pentru că nici un conducător al Mișcării nu a semnat vreun acord de colaborare și nici nu s-a întâlnit cu nazistul Hitler. Regele Carol al II lea și mareșalul Ion Antonescu au făcut-o.

Hotărât că trebuie să lupte împotriva instaurării comunismului bolșevic în tânăra Românie Mare, Corneliu Zelea Codreanu a înființat la 24 iunie 1927 organizația Legiunea Sfântului Arhanghel Mihail. Influențat de profesorii universitari Nicolae Iorga și A.C. Cuza, părinții spirituali ai antisemitismului interbelic, Codreanu era convins că, pe lângă corupția endemică a politicienilor români, prezența masivă a evreilor în România constituia una dintre principalele cauze ale sărăciei populației românești. Se știe faptul că reprezentanți ai etniei minoritare evreiești dețineau monopolul comerțului românesc și al sistemului bancar interbelic. De asemeni, legionarii lui Codreanu acuzau că o parte dintre membrii comunității evreiești din România susținea financiar și logistic acțiunile subversive procomuniste de pe teritoriul României Mari. (cf. https://adevarul.ro/locale/targu-jiu/bancherul-ingenuncheat-romania-perioada-interbelica-produs-aristide-blank-mega-escrocheria-financiara-1_56d31fbe5ab6550cb84e6c6b/index.html).

Este adevărat că același Codreanu, în anul 1937, înaintea asasinării sale de către Armand Călinescu și Carol al II lea, nuanțase problematica antisemită, încheind chiar un pact de neagresiune cu Partidul Evreiesc pe timpul campaniei electorale.

Tot Codreanu devenise susținătorul curentului sionist al evreilor, care acționa pentru înființarea statului Israel în Palestina, țara promisă de Dumnezeul lor, în care să se întoarcă toți evreii din întreaga lume, inclusiv din România, după o exilare de aproape două mii de ani.

Nu există nici o dovadă documentară privind un plan legionar pentru exterminarea evreilor din România, nici în timpul vieții și nici după moartea lui C.Z. Codreanu.

Urmând exemplul poporului israelit din Vechiul Testament, Legiunea Arhanghelului Mihail, cunoscută și ca Mișcarea Legionară, și-a luat ca protector pe Îngerul ocrotitor al „Neamului ales“ din Biblia ortodoxă. De data aceasta, Arhanghelul Mihail trebuia să salveze poporul român și Dumnezeul românilor ortodocși.

Scrierile Vechiului Testament expun dialoguri ale lui Moise, un criminal notoriu considerat sfânt profet de către B.O.R., cu Dumnezeul lui Israel care-i trimite un înger călăuzitor pentru exterminarea a șapte neamuri din Țara Canaanului: „Când va merge înaintea ta îngerul Meu, povăţuitorul tău, şi te va duce la Amorei, la Hetei, la Ferezei, ia Canaanei, la Gherghesei, la Hevei şi la Iebusei, şi-i voi stârpi pe aceştia de la faţa voastră“ (Ieșirea 23, 23); „De aceea am strigat către Domnul şi a auzit Domnul glasul nostru şi a trimis îngerul Său de ne-a scos din Egipt; şi acum suntem în Cadeş, oraşul cel mai apropiat de hotarul tău.“ (Numerii 20, 16).

Acest înger strateg militar cu apucături criminale, ocrotitorul divin al poporului evreu, este numit Mihail în cartea profetului Daniel: „Îţi voi vesti ţie ceea ce este scris în cartea adevărului. Nimeni nu poate să Mă ajute mai bine la aceasta decât Mihail, îngerul vostru păzitor.“ (Daniel 10, 21); „Şi în vremea aceea se va scula Mihail, marele voievod care ocroteşte pe fiii poporului tău“ (Daniel 12, 1).

În iconografia ortodoxă, Arhanghelul Mihail este reprezentat ca un înger războinic, adeseori îmbrăcat cu vestimentația de comandant din celebrele legiuni ale Imperiului Roman, înarmat cu o sabie ridicată și cu un scut. Arhanghelul Mihail din Vechiul Testament a fost asimilat de ecleziologia cultului B.O.R. și asociat cu Arhanghelul Gavriil, un înger pacifist al Buneivestiri, numiți dimpreună Sfinții Voievozi Mihail și Gavriil.

Întemeietorul Mișcării Legionare, Corneliu Codreanu, s-a inspirat pentru denumirea Mișcării Legiunii, după o icoană a Arhanghelului Mihail descoperită în biserica Mănăstirii Văcărești, folosită ca închisoare pe timpul regelui Carol al II lea. La această adresă se poate vedea o copie după icoana originală din biserica Mănăstirii Văcărești. (cf. http://www.buciumul.ro/2017/04/21/istoria-arestata-vacaresti-locul-nasterii-legiunii-arhanghelul-mihail/icoana-istorica-a-sf-arhanghel-mihail-miscarea-legionara/).

Părintele Iustin Pârvu a fost și el victima teologiei ambigue a BOR și a criminalității Statului român. A efectuat 16 ani de închisoare pentru aderarea la o Frăție de cruce legionară cu caracter anticomunist

Însuși Corneliu Zelea Codreanu, în cartea autobiografică „Pentru legionari“, prezintă momentul inspirației divine privind denumirea organizației înființate de el. Iată câteva fragmente care susțin afirmațiile de mai sus: „Tatăl meu obținuse de la Direcție permisiunea ca în fiecare dimineață, la ora 7, să ne ducem în biserica din curtea închisorii, pentru a ne închina. Ne așezam cu toții în genunchi în fața altarului și spuneam Tatăl nostru iar Tudose Popescu cânta Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu. (…) Eu lucram la un plan de organizare a tineretului în vederea luptei naționale: organizarea centrelor studențești, a flăcăilor de la sate și a elevilor de liceu. (…)

În ziua de 8 noiembrie, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, discutam ce nume să dăm acestei organizații tinerești. Eu am spus Arhanghelul Mihail. Tatăl meu spune: – Este în biserică o icoană a Sfântului Mihail, pe ușa din stânga altarului. – Să mergem s-o vedem! M-am dus cu Moța, Gârneață, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici și Tudose.

Ne uităm și în adevăr rămânem uimiți. Icoana ni s-a arătat de o frumusețe neasemuită.“ (pp. 134-135, Pentru legionari, Editura Scara, București, 1999)

Iată și planul lui Codreanu privind organizarea tinerei generații interbelice sub protecția Sfântului Arhanghel Mihail.

„La urmă le-am făcut o expunere asupra planului nostru viitor. Cum va trebui să organizăm întreaga noastră generație, s-o creștem și s-o educăm într-un spirit eroic. Cum va trebui să izolăm politicianismul, pentru ca nici un tânăr să nu mai pătrundă în rândurile lui. Cum acesta va fi învins și atunci va ajunge la guvern L.A.N.C. cu profesorul Cuza. Cum numai printr-un guvern naționalist, expresie a conștiinței, a forței și a sănătății noastre românești, se va putea rezolva problema jidănească, luându-se măsuri legale de proteguire a elementului românesc și de înfrânare a acțiunii de cotropire a jidanilor; cum în crearea acestei conștiințe, acestei forțe și acestei sănătăți, generația noastră are o mare și sfântă misiune. Că noi, Văcăreștenii, ne-am hotărât să venim la Iași, pentru a stabili aici centrul acestei acțiuni pe care s-o așezăm sub protecția Sfântului Arhanghel Mihail.“. (Pentru legionari, pag. 147).

Momentul înființării organizației Legiunea Arhanghelului Mihail, sub protecția unei icoane ortodoxe, a fost consemnat de însuși Corneliu Zelea Codreanu.

„Peste câteva zile am convocat la Iaşi pentru vineri 24 iunie 1927, ora zece seara, în camera mea din str. Florilor No. 20, pe văcăreşteni şi pe puţinii studenţi care mai rămăseseră legaţi de noi.

Într-o condică, cu câteva minute înainte, scrisesem următorul ordin de zi, numerotat cu No. 1: «Astăzi, vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ioan Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează: LEGIUNEA ARHANGHELULUI MIHAIL, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli.» Fixez ca şef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici.“ (Pentru Legionari, pag.223).

Icoana, la care face referire Corneliu Zelea Codreanu, era a Sfântului Arhanghel Mihail, copiată pentru el de un pictor deținut din închisoarea Văcărești. Cu acea icoană de peste doi metri înălțime a plecat Codreanu, la eliberarea sa din arestul preventiv, după achitarea de către instanță.

Mișcarea Legionară s-a inspirat după modelul biblic al reprezentanților „poporului ales“. Așa cum Neamul evreilor biblici lupta cu ne-evreii și cu cei ce nu se închinau Dumnezeului lui Israel, legionarii au luptat, în numele Neamului românesc, cu elementele și ideologiile alogene, ostile românismului și Dumnezeului ortodocșilor.

Dumnezeul dreptății lui Israel nu este și Dumnezeul românilor

B.O.R. este vinovată pentru faptul că induce ideea aberantă conform căreia Dumnezeul răzbunător și criminal din Vechiul Testament, denumit Dumnezeul lui Israel, este unul și același cu Dumnezeu Tatăl lui Iisus Hristos din Sfânta Treime ortodoxă. Textele biblice, prezentate ca inspirație a Duhului Sfânt, expun acțiunile de masacrare a sute de mii de ne-evrei de către membri ai unor triburi barbare și criminale ale lui Israel (Iacov).

La aceste scrieri scripturistice ale Bisericii Ortodoxe s-au raportat și întemeietorii Mișcării Legionare, visând că pot face dreptate în România, așa cum făcea pe vremuri poporul ales evreu în numele Dumnezeului lui Israel.

Veți vedea că românii nu-și pot permite să aibă un Dumnezeu al dreptății, impus prin crime și prin exterminarea unor populații adverse ne-românești. Românii nu dețin puterea și banii celor ce pot invoca crima în numele unui pseudo-Dumnezeu.

De aceea românii sunt condamnați de Istorie la practicarea credinței într-un Dumnezeu creator, ziditor și iubitor de oameni. Un Dumnezeu creștin care consideră toate neamurile egale și care respinge ideea rasistă și xenofobă a existenței unui Neam ales. Este cea mai ușoară condamnare a românilor, pe care și ierarhii „prinții Bisericii“ așa cum au fost numiți recent de un rabin evreu din SUA, ar trebui să o accepte și să o promoveze, pentru binele Neamului românesc.

Patriarhia B.O.R. ar trebui să răspundă pentru zecile de mii de români legionari uciși în trei dictaturi, carlistă, antonesciană și comunistă, și sutele de mii de ani de temniță grea executați de români, care nu au săvârșit în viața lor nici o violență sau crimă, vinovați doar pentru că au crezut într-un Dumnezeu al dreptății pentru Neamul lor românesc.

În concepția Bisericii Ortodoxe Române, Dumnezeu era drept în Vechiul Testament, când iubea un singur Neam ales și comanda crime împotriva tuturor neamurilor de ne-evrei. Mergând pe logica Bisericii, Dumnezeul Iisus Hristos este nedrept când iubește toate neamurile pământului, inclusiv Neamul românesc.

Acei martiri români legionari au aflat că Dumnezeul lui Israel nu este și Dumnezeul românilor. Ca ne-evrei, au aflat că numai evreii – aleșii lui Dumnezeu – pot săvârși crime și violențe împotriva altor neamuri sub ocrotirea îngerului războinic al lui Israel – Arhanghelul Mihail – fără să fie pedepsiți.

Criminalitatea Statului român – net superioară criminalității legionare

Legionarilor li se pot imputa următoarele crime: asasinarea prim-ministrului liberal I.G. Duca, asasinarea fostului comandant legionar Stelescu, asasinarea ministrului de interne țărănist Armand Călinescu, asasinarea la Jilava a 64 de deținuți jandarmi, polițiști și demnitari precum și asasinarea lui Nicolae Iorga și a lui Virgil Madgearu.

Toate aceste crime săvârște de niște legionari – și nu de toți membrii și adepții mișcării Legiunii – au fost justificate de legionari drept o reacție a lor la acțiunile criminale ale victimelor. Conceptul religios mozaic veterotestamentar „dinte pentru dinte“ a fost motorul acțiunilor criminale legionare.

Asasinarea a 120 de evrei în timpul Rebeliunii legionare rămâne deocamdată cu autori necunoscuți și istoricii trebuie să probeze cine a săvârșit acele crime odioase.

Remarcăm că aceste crime sunt în acord cu Vechiul Testament care, deși interzice formal crima prin porunca „Să nu ucizi“, o promovează și chiar o glorifică în anumite circumstanțe.

Reacția autorităților de Stat față de Mișcarea Legiunii, încă de la înființarea acesteia, a fost una de exterminare în masă a tuturor legionarilor. Mii de legionari asasinați sau morți în închisori, aproape un milion de ani de închisoare, zeci de mii de hărțuiri prin dosare de urmărire informativă ale Securității, zeci de mii de familii legionare distruse și mii de români urmăriți până astăzi de Divizia S.R.I. antilegionară. Numai după evenimentele din 1989, Statul român a cheltuit zeci de milioane de euro pentru vânarea legionarilor adevărați sau inventați.

În anul 1933, în presa vremii, Mișcarea era acuzată în mod fals că este finanțată de Mussolini și, în mod paradoxal, de evrei ca Max Auschnitt. Totodată presa acuza legionarii ca fiind în slujba ungurilor sau a Moscovei comuniste. Conform publicației oficiale Bulletin periodique de la presse roumanie un procent de 70% dintre gazetarii din România acelui timp erau evrei. (cf. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/problema-evreiasca-reflectata-in-presa-timpului).

În iulie 1933, ziarul Dreptatea, oficiosul partidului Național Țărănesc, acuza în mod mincinos că partidul Garda de Fier deține o fabrică de bani falși la Rășinarii Sibiului.

Tot în iulie 1933, un șantier de muncă voluntară organizat de legionari pentru ridicarea unui dig de regularizare a râului Buzău în zona Vișani a fost desființat cu forța de Jandarmeria română. 200 de studenți au fost bătuți cu brutalitate, legați forțat cu frânghii și duși pe jos la Legiunea de Jandarmi din Râmnicu Sărat. Cei 200 de tineri au fost reținuți abuziv timp de 4 zile, ținuți în beciuri și bătuți cu rânca de procurori, jandarmi și polițiști.

Deși din luna iulie, Codreanu interzisese legionarilor orice întrunire publică, orice distribuire de manifeste și orice conflict cu autoritatea publică, în luna decembrie 1933, la scurt timp înaintea scrutinului electoral, I.G. Duca a dizolvat partidul Garda de Fier, printr-o Hotărâre a Guvernului. Desființarea unui partid trebuia hotărâtă în mod democratic de către Justiție și nu de primul ministru politic aflat la putere.

În noaptea de 9/10 decembrie, jandarmii și polițiștii democrați au năvălit în 10.000 de locuințe ale legionarilor. Într-o singură noapte au fost arestați și internați în lagărele din toată țara 10.000 de legionari.

Urmare a asasinării lui I.G. Duca din 29 decembrie 1933 de către o echipă de trei legionari, în anul 1934 a urmat o nouă prigoană antilegionară declanșată de autoritățile Statului român.

Bilanțul anului 1934 privind exterminarea legionarilor de către instituțiile publice: „18.000 de arestări, cu 18.000 de case călcate de barbari şi umplute cu sânge nevinovat; 300 de bolnavi în închisori; 16 morţi şi 3 înmormântaţi de vii, sub pământ.“.

Guvernarea Goga – Cuza, 29 decembrie 1937 – 10 februarie 1938, care a introdus primele legi cu caracter antisemit, avându-l ca ministru de interne pe Armand Călinescu, a avut următorul bilanț antilegionar: 450 legionari au fost deținuți ilegal sau arestați abuziv, 52 răniți și loviți, 2 legionari împușcați de jandarmi.

Urmează interzicerea partidelor politice de către regele Carol al II lea și instaurarea guvernelor de dictatură regală conduse prim miniștrii Patriarh Miron Cristea și ulterior de Armand Călinescu.

Continuă abuzurile funcționarilor Statului român coordonate de generalul Gavrilă Marinescu și politicianul Armand Călinescu. Odată cu arestarea lui Corneliu Codreanu din 17 aprilie 1938, s-a dispus arestarea a mii de legionari din întreaga țară și internarea lor în lagăre. Au fost condamnați la pedepse între 5 și 9 ani de temniță, 19 comandanți ai Mișcării Legionare. Se fac percheziţii abuzive şi se confiscă bunuri şi toată documentaţia Mişcării. Universităţile sunt închise, pentru a preveni reacţia studenţilor care, în majoritatea lor erau pro legionari. Potrivit istoricului american Paul D.Quinlan, „au fost călcate în picioare 30.000 de case legionare“.

În noaptea de 29/30 noiembrie 1938 sunt asasinaţi, de către o echipă de jandarmi, Corneliu Codreanu împreună cu încă 13 legionari care erau condamnaţi la închisoare pe viaţă. Crima comisă de autorităţile guvernamentale este flagrantă şi condamnată de toată lumea politică a vremii. Iuliu Maniu a adresat regelui un memoriu în care cerea „pedepsirea guvernului asasin“.

Legionarii sunt vânaţi în continuare de autorităţile democrației criminale. Erau căutaţi cei care scăpaseră de arestările masive. În Cronica unor violenţe politice, Gabriel Constantinescu a extras asasinatele din perioada decembrie 1938-vara 1939: 25 de femei și bărbați legionari împușcați sau bătuți și schingiuiți până la omorâre. Cei 25 de legionari nu au fost condamnați de nici o instanță judecătorească și nici nu aveau mandate de arestare.

„10 iunie 1939. Nicoleta Nicolescu, şefa Organizaţiei Femeilor Legionare, e schingiuită demenţial în beciurile Prefecturii Poliţiei Bucureşti şi ucisă de comisarul Patriciu. Corpul mutilat este ars la crematoriu.“. Sunt dovezi că a fost arsă de vie.

Statul român criminal, din timpul regelui Carol al II lea, se poate „lăuda“ cu 14 jandarmi strangulatori de la Tâncăbești, cu agenții de poliție care au supus legionarii arestați la torturi cumplite și cu „echipele morții“ constituite din ofițeri din cadrul Siguranței Statului care au aruncat de vii legionari în cuptorul Crematoriului „Cenușa“ din București. Toți angajații criminali au acționat la comanda ministrului de interne Armand Călinescu și ai șefului serviciului secret denumit Siguranța Statului, Mihail Moruzov.

Însuși Eugen Cristescu a recunoscut represiunea autorităților Statului român asupra legionarilor din anii 1938-1939. Atunci, la conducerea primului Serviciu secret de informații se afla Mihail Moruzov.

„Astfel, când Armand Călinescu îi cerea (lui Moruzov – n.n.) un funcționar de mână forte, care să înlocuiască pe Vintilă Ionescu, el dă pe Niki Ștefănescu, secondat de Comșa, ambii foști polițiști, dar care «știau să tragă bine cu revolverul».

În perioada de represiune a Mișcării Legionare, 1938-1939, aceștia, cu autorizarea și îndemnul lui Moruzov, care urmărea să capteze grațiile lui Călinescu, întrebuințează violența sub toate formele, ajungând pănâ la suprimarea mai multor conducători legionari, sub acoperirea «evadării de sub escortă» sau a «sinuciderii prin strangulare».“ pag. 145

Asasinarea prim ministrului Armand Călinescu, aplicată ca o pedeapsă legionară, a determinat o reacție fără precedent a autorităților de Stat.

Se dă ordin ca să fie asasinaţi 3-5 legionari din fiecare judeţ, iar corpurile lor să fie expuse în public. În total, au fost ucişi în această zi 236 de legionari, cu precădere intelectuali şi conducători ai Mişcării. Cadavrele descărnate au fost expuse public în întreaga țară, timp de 3 zile, pe locurile unde au fost asasinați, pentru a îngrozi populaţia românească care, în cea mai mare parte, simpatiza cu Mişcarea Legionară.

STATUL CRIMINAL – Legionari asasinați de autoritățile românești fără să fie judecați și condamnați de vreun tribunal

Singura perioadă de liniște pentru legionari a fost în perioada septembrie 1940 – ianuarie 1941, când aceștia au căzut în capcana de a constitui Statul Național Legionar sub conducerea lui generalului Ion Antonescu.

Aflați la putere, legionarii participă și ei la crima de Stat.

Rebeliunea legionară a pus capăt nefericitei idei a lui Horia Sima de a prelua puterea.

Potrivit ziarului Universul nr.52/25 februarie 1941, în timpul rebeliunii au fost arestaţi 9.352 de legionari. „Conform datelor furnizate de ilustrul ziarist Filip Brunea-Fox, contemporan cu sângerosul eveniment, în timpul răzvrătirii şi-au pierdut viaţa 30 de soldaţi şi 200 de legionari, multe alte sute de combatanţi şi civili fiind răniţi. După rebeliune au fost condamnate nu mai puţin de 2.707 de persoane. În total aproximativ 400 de legionari s-au refugiat în Germania nazistă, iar cei rămași în ţară au fost arestaţi. Printre cei arestaţi s-au numărat sute de liceeni.“  (cf. https://www.dcnews.ro/rebeliunea-legionara-trei-zile-de-lupte-sangeroase-intre-ion-antonescu-si-miscarea-legionara_523052.html).

A urmat până în luna iunie o vânătoare a tuturor legionarilor care se întruneau în ascuns, întrucât Ion Antonescu interzisese Frățiile de cruce legionare. Ioan Ianolide, membru al Frățiilor de cruce care a efectuat 23 de ani de închisoare, nota: „Vârsta noastră oscila între 12 şi 21 de ani, iar condamnările variau de la 5 la 25 de ani.“.

„Până la urmă, aproximativ 8.000 de legionari au fost judecaţi şi condamnaţi la diferite pedepse cu închisoarea.“ a consemnat autorul Al.E.Ronnett.

Instaurarea comunismului a marcat decimarea totală a celor care mai credeau într-o reînviere a legionarismului. Astfel, în ziua de 14 mai 1948 au fost arestaţi 15.000 de legionari şi presupuşi membri ai Mişcării Legionare. Urmare a anchetelor dure, pe baza smulgerii prin violențe a unor denunțuri, au urmat în valuri alte zeci de mii de arestări până în anul 1959.

Mii de legionari au fost efectiv asasinați sau au murit în închisorile comuniste, între anii 1948 – 1964, în urma anchetelor brutale ale ofițerilor, condițiilor inumane de detenție și a pedepselor aplicate de gardienii angajați ai Statului român. Numai în urma reeducării criminale de la Piteşti au rezultat 64 morţi şi 250 de studenţi bolnavi de tuberculoză.

Două reeducări din temnițele comuniste din anii 1949-1952 și 1962-1964,  zeci de mii de dosare de urmărire informativă, continuate și după 1989, este bilanțul îndrăznelii de a crede că Dumnezeul dreptății lui Israel din Vechiul Testament, așa cum este propovăduit de clericii B.O.R., este și Dumnezeul românilor.

După 1989, legionarii au fost vânați în continuare. Legea nr.51/1991, privind siguranța națională a României, a trasat S.R.I. să urmărească asiduu legionarii, iar parlamentarii români s-au grăbit să ratifice Legea nr.217/2015 cunoscută ca legea antilegionară. (cf. https://www.activenews.ro/cultura-istorie/30-noiembrie-80-de-ani-de-la-asasinarea-lui-Corneliu-Zelea-Codreanu-din-ordinele-Regelui-Carol-al-II-lea-138745)

Reprezentanții B.O.R. au pactizat cu regimul comunist ateu și au ascuns crimele din închisori. După 1989 au condamnat formal comunismul,

„Democrație“ cu asasini jandarmi, polițiști și militari „ortodocși“ ai Statului român

Ministrul de interne țărănist Armand Călinescu consemna în Însemnări politice, în data de 25 ianuarie 1938 un plan electoral prezentat regelui Carol al II lea: „Corectare pe linii mari: a) eliminarea evreilor; b) frânarea comuniștilor.“.

Făcând parte din guvernul Goga Cuza care a introdus măsuri antisemite de natură economico-financiară, Armand Călinescu menționa într-un Raport rezumativ: „Pentru Moldova – Basarabia, comerțul, cereale fiind în mâna evreilor, aci se împletește cu latura economică. (…)  Evrei, panică, apoi boicot și creare de dificultăți economice.“.

Acestea erau planurile unui ministru considerat democrat al vremii care menționa în 2 ianuarie 1938 interzicerea unor publicații controlate de evreii comuniști.

Pe 31 ianuarie 1938 nota într-un raport prezentat M.S. Regele: „III Pentru afirmarea autorității: (…) Svastica pe prefecturi.“. Svastica fascistă, simbolul L.A.N.C.-ului profesorului A.C. Cuza, era folosită de ministrul de interne democrat Armand Călinescu.

Intențiile criminale ale țărănistului Armand Călinescu se pot deduce din următoarele însemnări personale. 

„24 iulie 1936 Vine la mine Gabriel Marinescu…. El, prefectul, preconiza ducerea sub escortă a asasinilor la Jilava, pentru ca pe drum să fie omorâți.“. (pag.311)

„1 martie 1937 Lungă întrevedere cu Gavrilă Marinescu, la mine acasă. … Când s-a întors Rex în București, duminică, l-a chemat de dimineață și i-a spus că s-a convins de pericolul Gărzii de Fier și de necesitatea de represiune. … Are de gând să suprime pe Codreanu și vreo 30 de gardiști principali. Și-a format echipe de 200 pușcăriași, cu care va da lovitura într-o noapte. E convins că dacă nu-i suprimă el pe ei, vor cădea el și Rex apoi, victime.“. (pag. 339)

Planurile criminale expuse au fost puse în aplicare în noaptea de 29/30 noiembrie 1948 când Coneliu Codreanu și alți 13 legionari deținuți condamnați au fost asasinați de o echipă de ofițeri și subofițeri jandarmi, la comanda celor doi călăi democrați: secretarul de stat la Interne și șeful Jandarmeriei române, generalul Gavrilă Marinescu și ministrul de interne, Armand Călinescu. Să menționăm că prim ministru al Guvernului era însuși Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Miron Cristea. care a acordat binecuvântarea acțiunilor de Stat criminale.

Armand Călinescu este consemnat și astăzi ca un erou al democrației în condițiile în care sub comanda lui au fost uciși mai mulți cetățeni români decât toate crimele făcute de legionari.

Mareșalul Ion Antonescu, conducătorul dictaturii militare instaurate de acesta în România, în urma înlăturării legionarilor de la guvernare, emitea Ordinul nr. 4914 din 5 iulie 1941, transmis tuturor prefecturilor și eșaloanelor din Poliție, Jandarmerie, Armată și SSI: „Dezordinele întâmplate acum câteva zile la Iași, au pus armata și autoritățile într-o lumină cu totul nefavorabilă.

Cu ocazia evacuării Basarabiei, a fost pentru armată o adevărată rușine că s-a lăsat insultată și atacată de evrei și fără a reacționa. Rușinea este și mai mare când soldații din proprie inițiativă și de multe ori în scop de a jefui sau maltrata, atacă populație evreiască și omoară la întâmplare, astfel cum a fost cazul la Iași.

Neamul evreiesc a supt pâinea săracilor și a speculat și a oprit dezvoltarea neamului românesc timp de câteva secole.

Nevoia de a se scăpa de această plagă a românismului este de nediscutat, dar numai guvernul are dreptul de a lua măsuri necesare. Aceste măsuri se află în curs de aplicare și ele vor fi continuate după normele ce voi hotărî.

Nu este admisibil însă, ca fiecare cetățean sau fiecare soldat să-și asume rolul de a soluționa problema evreiească prin jafuri și masacre. Prin asemenea procedeu, arătăm lumii că suntem un popor nedisciplinat și necivilizat, și punem autoritatea și prestigiul Statului Român într-o lumină cu totul neplăcută. Opresc, de asemenea, cu desăvârșire orice acțiune pornită din inițiativă individuală și fac răspunzătoare autoritățile militare și civile de executarea întocmai a prezentului ordin. Crime de asemenea natură constituie o pată rușinoasă pentru neamul întreg și ele sunt plătite mai târziu de către generații, decât aceea care le-a comis. Cei ce se vor abate, ori s-au abătut de la ordinul de mai sus, vor fi dați în judecată și li se va aplica sancțiunile cele mai severe prevăzute de lege.“. (Cristian Troncotă, pp.117-118).

Este relevantă și „Stenograma ședinței din 16 decembrie 1941“, expusă de acuzatorul public D. Săracu, în timpul Interogatoriului luat lui Ion Antonescu în data de 6 mai 1946, referitor la acuzația adusă dictatorului Ion Antonescu de masacrare a 130.000 de cetățeni sovietici din Odessa.

„Ion Antonescu: Pe jidani, o să te rog să-i scoți imediat din oraș, pentru că din cauza rezistenței o să se facă totul, noi ne putem aștepta chiar la o debarcare în Odessa.

Răspunsul lui Alexianu: Le-am dat termen ca să lichideze totul, și v-aș ruga să-mi dați un vas.

Răspunsul lui Ion Antonescu: Ca să-i dai la fund?

Alexianu: Ca să-i duc la Oceacov.

Antonescu: Știți că a mai căzut un vas, cam mare (?), mie nu mi-e de jidani, ci de vas.

Ion Antonescu: Această chesiune se tratează la Berlin. Germanii vor să-i ducă pe jidani din Europa în Rusia și să-i așeze într-o anumită regiune … (neclar). Ce faceți … așteptăm ce se decide la Berlin? Așteptăm o deciziune care ne privește pe noi? Trebuie să-i punem în închisoare, bagă-i în catacombe, bagă-i în Marea Neagră, dar scoate-i din Odessa. Nu vreau să știu nimic. Poate să moară o sută, poate să moară o mie, poate să moară toți.“. (Procesul Mareșalului Antonescu, I, pp.262-263).

Ion Antonescu a fost condamnat pentru crime de război.

Întoarcerea la Hristos a legionarilor

În mod sadic, autoritățile comuniste atee au încercat reeducarea adepților legionarismului din temnița comunistă a Aiudului, în anii 1962-1964, prin invocarea principiilor creștinismului și criticarea actelor criminale săvârșite de unii legionari. La reeducarea finală au fost folosiți preoți ortodocși ca Bartolomeu Anania și Dumitru Stăniloae. Acești teologi ortodocși, care comandau crimele Legiunii Sfântului Arhanghel Mihail, au uitat să condamne și crimele în masă săvârșite de Sfântul Moise și adepții săi fanatici conduși de Arhanghelul Mihail, îngerul Dumnezeului lui Israel.

Comuniștii bolșevici atei, care nu credeau în vreun Dumnezeu, au folosit tocmai crimele în masă, torturile și violențele pentru instaurarea prin forță a regimului comunist.

Paradoxal, ateii comuniști au aplicat exact modelul criminal al Vechiului Testament biblic, exterminând toată elita românească pentru a se impune ei în spațiul românesc.

Astăzi este cunoscut faptul că Securitatea comunistă, condusă majoritar de alogeni ne-români, a instrumentat, prin tortură și crime, reeducarea de la Pitești și Gherla a studenților legionari și exterminarea prin înfometare și condiții inumane de detenție a zecilor de mii de legionari închiși.

Corneliu Zelea Codreanu din închisoarea dictatorului Carol al II lea, dar și zecile de mii de trăitori creștini din temnițele comuniste, au lăsat testament Neamului românesc, reevaluarea principiilor creștine privind iubirea aproapelui și credința în Dumnezeul creștinilor. Majoritatea, cu mici excepții, a condamnat crimele săvârșite de unii legionari, concluzionând că asemenea fapte nu au legătură cu spiritualitatea creștină românească.

Iată ce nota din închisoare Corneliu Codreanu, înainte de a fi asasinat: „Miercuri 15 iunie Când am terminat Evangheliile am înţeles că stau aici în închisoare din voia lui Dumnezeu; că, deşi n-am nici o vină sub latura juridică, El mă pedepseşte pentru păcatele mele şi-mi pune la încercare credinţa mea.”.

„Şi acum terminând de citit scrisorile Sf. Apostol Pavel, am desprins din ele, dovezi hotărâtoare despre existenţa Învierii şi puterii Mântuitorului Iisus Christos. (…) În sfârşit, cu cât pătrundem mai mult în citirea scrisorilor, ajungem la concluzia: 1.Că nu suntem creştini, că suntem departe de a fi creştini. Cât de departe… 2. Că ne creştinăm în formă, dar că ne descreştinăm în conţinut. 3. Că omenirea a suferit acest proces de descreştinare de-a lungul veacurilor până la noi, cu mici svâcniri spre adâncuri… creştinarea în suprafaţă pare că a preocuat mai mult lumea. 4. Caracteristica timpului nostru: Ne ocupăm cu lupta dintre noi şi alţi oameni, nu cu lupta dintre poruncile Duhului Sfânt şi poftele firei noastre pământeşti. Ne preocupăm şi ne plac victoriile asupra oamenilor, nu victoriile împotriva Diavolului şi păcatului. Toţi oamenii mari ai lumii de ieri şi de azi: Napoleon, Mussolini, Hitler, etc., sunt preocupaţi mai mult de aceste biruinţe. Mişcarea legionară face excepţie, ocupându-se, dar insuficient şi de biruinţa creştină în om, în vederea mântuirii lui. Insuficient! Răspunderea unui conducător este foarte mare. El nu trebuie să delecteze ochii armatelor sale cu biruinţi pământeşti, nepregătindu-le în acelaşi timp pentru lupta decisivă din care sufletul fiecăruia se poate încununa cu biruinţa veşniciei sau cu înfrângerea veşnică. 5. În sfârşit, lipsa – cel puţin la noi – a unei elite preoţeşti, care să fi păstrat focul sacru al vechilor creştini. Lipsa unei şcoli de mare înălţime şi mare moralitate creştină.“.

„Întoarcerea la Hristos“ a fost mesajul legionar de convertire din temnițele comuniste.

Fosta șefă a Corpului femeilor legionare, Marieta Iordache, călugărită la Mănăstirea Vladimirești, singura mănăstire anticomunistă din România, moartă în închisoarea de femei de la Miercurea Ciuc, a transmis prin testament:

„Dacă am greşit că am scos sabia, am şi acceptat să fim răpuşi prin ea şi este adevărat că am curmat vieţi de oameni pe care nu aveam dreptul să le frângem. Dar astăzi, ridicaţi pe jertfele scumpe ale celor ce ne-au fost călăuze, vedem cărarea cea adevărată şi suntem siguri de lumină.

Am vorbit despre Hristos şi am mers în parte, după puteri, pe urmele Lui. Acum suntem total ai lui Hristos şi, alături de El, drumul nostru înseamnă dragoste şi lăsarea tuturor celorlalte, inclusiv a răzbunării, pe seama lui Dumnezeu, iar grija noastră să fie una singură: aceea de a cunoaşte voia Lui şi apoi de a o îndeplini întocmai.”.

Potrivit prietenului său Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu  a transmis că „răzbunarea este a lui Dumnezeu; nimănui nu-i este îngăduit să-şi facă singur dreptate; creştinul iartă, creştinul se situează pe poziţia dragostei, singura virtute aducătoare de pace, singura atitudine care învinge şi nu este învinsă. Cine se afirmă creştin trebuie să se poarte ca un creştin. Nu e îngăduită crima ca armă de luptă creştină. E necesar să mărturisim public greşelile trecutului, pentru a pune un început nou. Nu sunt îngăduite nici tirania, fărădelegea şi abuzul.“.

Valeriu Gafencu, supranumit „Sfântul închisorilor comuniste“, arestat de Ion Antonescu din anul 1941, la vârsta de 20 de ani, și mort în anul 1952 în spitalul penitenciar de tuberculoși de la Târgu Ocna. Ioan Ianolide a fost arestat în anul 1941 și eliberat în anul 1964. A efectuat 23 de ani de detenție numai pentru vina de a fi fost legionar. 

Un act autentic creștin este respins de cultul B.O.R. care se grăbește să condamne  xenofobia și antisemitismul legionarilor, fără să menționeze aspectul instructiv educativ al „întoarcerii la Hristos“ a legionarilor din închisorile comuniste.  

Pentru o veritabilă refacere morală a României este necesară o condamnare publică a criminalității din rândul funcționarilor publici ai Statului român, pe lângă condamnarea crimelor legionare. Biserica Ortodoxă Română trebuie să renunțe la aberațiile teologice prezente în  Vechiului Testament.

Fără aceste măsuri simple, „stafiile“ trecutului o să bântuie la nesfârșit societatea românească. Legile au menirea să corecteze greșelile cetățenilor și nicidecum să creeze o psihoză de vinovăție și de angoasă colectivă pe teme de criminalitate, xenofobie sau rasism. Poporul israelit a resimțit în istorie acuza nedreaptă de deicid adusă tuturor generațiilor viitoare de evrei, iar legionarii au suferit prea mult pentru un Dumnezeu considerat a fi criminal.

Din banii Statului român, reprezentanții Institutului Elie Wiesel vânează legionarii vii sau morți. Mai multe mănăstiri aparținând cultului B.O.R. precum și asociații ortodoxe prolegionare sunt atent monitorizate de specialiștii Serviciului Român de Informații, plătiți consistent din banii Statului român. În câteva mănăstiri ortodoxe, agenți de influență fac propagandă legionară pentru a atrage naivii care sunt monitorizați atent de ofițerii antilegionari din S.R.I..

Soluția eficientă, ieftină și productivă este cea prezentată: condamnarea oricărei forme de criminalitate biblică, legionară și statală.  Biserica Ortodoxă Română, plătită din banii Statului român, este responsabilă să condamne crimele în masă din Sfânta Scriptură, modelul crimei legionare .

_________________________________________________________________

Bibliografie

Andronescu Demostene, Reeducarea de la Aiud, Editura Christiana, București, 2008

Călinescu Armand, Însemnări politice, 1916-1939, Editura Humanitas, București, 1990

Constantinescu Gabriel, Șah la rege – declinul monarhiei românești, Editura Christiana, București, 2007

Ianolide Ioan, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, București, 2006

Militaru Vasilică, Biserica din temniță – mărturisire și jertfă creștină în temnițele comuniste din România, 1948-1964, Editura Vicovia, Bacău, 2008

Militaru Vasilică, Militaru Luminița, Credința Neamului Românesc, Editura Vicovia, Bacău, 2010

Procesul Mareșalului Antonescu, Documente, Editura Saeculum I.O., Editura Europa Nova, București, 1995

Quinlan Paul D., Regele playboy – Regele Carol al II lea de România, Editura Humanitas, București, 2001

Troncotă Cristian, Eugen Cristescu, Asul serviciilor secrete românești, Editura Roza Vânturilor, București, 1994

Zelea Codreanu Corneliu, Pentru legionari, Editura Scara, București, 1999

Proiect de lege al A.U.R. – 800.000 de evrei din Israel vor primi cetățenie română

George Simion: „Evreii sunt frații noștri“.

autor Vasilică Militaru – președintele Asociației Neamul Românesc

George Simion, copreședintele A.U.R. dezvăluie pas cu pas adevăratele sale intenții din politica românească. Camuflat într-un naționalist onest și susținut necondiționat de românii disperați de eșecul total al clasei politice românești, precum și de falimentul economic al României, Simion și-a arătat în ultimul timp adevărata sa față.

Recent liderii A.U.R. – Simion, Târziu și Lavric – s-au dezis public de domnul Călin Georgescu, singurul om capabil și instruit din acest partid. Anunțat de aceiași lideri ca președinte de onoare și viitor prim ministru al A.U.R., aceștia au justificat lepădarea de  Călin Georgescu, demascându-l ca fiind „legionar“.

Iată cum Simion a luat locul Institutului Elie Wiesel, condamnând și dezicându-se public de Mișcarea Legionară și de personalitățile culturii românești interbelice care au aderat sau au simpatizat cu aceasta. Doar de dragul ascensiunii la putere!

Ortodoxul George Simion se închină la dumnezei străini

Tot George Simion afirmase în diverse situații că „evreii sunt frații noștri“, „Holocaustul e un episod negru, care nu poate fi negat decât de nebuni“ și invita românii să meargă să viziteze muzeul Holocaustului de la Sălaj, în loc să-i îndrume să meargă la altarele de jertfă ale Neamului Românesc: Pitești, Aiud, Periprava, Jilava sau Sighet. „Naționalistul“ povestea cum a vizitat Muzeul de la Birkenau Auschwitz și că va vizita Muzeul Holocaustului de la Washington. (cf. https://www.g4media.ro/george-simion-despre-holocaust-nu-poate-fi-negat-decat-de-nebuni-iubesc-poporul-evreu-o-sa-merg-in-america-la-muzeul-holocaustului-am-fost-si-la-auschwitz-invit-romanii-sa-mearga-la-muz.html).

Multă lume de bună credință, precum profesorul octogenar Ion Coja, a argumentat că aceste afirmații sunt absolut necesare pentru un politician care vrea să ajungă la putere. Spuneau ei, că scopurile finale ale lui Simion sunt mult mai importante decât niște afirmații gratuite de adormire a evreilor. Se pare că pentru a ajunge la butoanele Puterii în România, aceștia trebuie să-i gratuleze pe cei care aruncă cu găleți de mocirlă antisemită, xenofobă și rasistă asupra românilor și României.

Și-atunci de ce naționaliștii care-l susțin necondiționat pe George Simion i-au mai acuzat de colaboraționism doar pe Iliescu, Constantinescu, Băsescu și Iohannis? Ce-au făcut ei mai mult decât ceea ce face „naționalistul“ Simion acum?  

Dar teribilistul George Simion vrea să facă mai mult decât toți ceilalți la un loc.

Acesta a dezvăluit în emisiunea Punctul Culminant din 2 februarie 2022 de la România TV că partidul A.U.R. a inițiat mai multe proiecte de lege în baza cărora va acorda cetățenia română tuturor evreilor de origine română care trăiesc în Israel: „Poporul român și poporul evreu trebuie să colaboreze și avem în comun o istorie care ne leagă și 800.000 de evrei vorbitori de limbă română care sunt în Israel, pentru care pregătim unele proiecte de lege pentru a-i ajuta să redobândească cetățenia care le-a fost furată.“  (cf. de la min.13 https://www.youtube.com/watch?v=eWBFdC_L8_s).

Se știe că România colaborează deja mai intens cu Israelul decât o face cu majoritatea țărilor europene. Totodată, diverse guverne ale României au făcut mai multe ședințe comune cu guverne din Israel. În acționariatul multor firme profitabile din România sunt numeroși cetățeni israelieni.

În aceste condiții, ce poate intensifica Simion mai mult de atât în pretinsa colaborare româno-israeliană?

George Simion s-a numit singur „nebun“, demonstrând că nu au existat victime evreiești în Holocaust

Noutatea introdusă de președintele A.U.R., este că în Israel ar exista 800.000 de „frați evrei“ de origine română. În condițiile în care acestora „le-a fost furată cetățenia“ deducem că toți sunt supraviețuitorii Holocaustului din România, plecați în Țara lor sfântă.  

Cifra avansată de Simion este absurdă, după dezvăluirile făcute de Asociația Românesc în scrisoarea trimisă I.N.S.H.R. și intitulată „Președintele Israelului minimalizează numărul victimelor holocaustului din România“. Reuven Rivlin a afirmat de la tribuna Parlamentului României, în data de 9 iunie 2021 că în Israel trăiesc „600.000 de cetăţeni israelieni de origine română“.

Dacă în România Mare dinainte de război (inclusiv Basarabia și Bucovina de Nord) trăiau 756.930 de evrei (conform recensământului din anul 1930) aceasta înseamnă că, potrivit lui Simion, toți evreii de pe teritoriul României au ajuns cu bine în Patria mamă. Numărul de 800.000 avansat de Simion probează pur și simplu că în România acelor ani nu a murit nici un evreu. Este evident că afirmațiile lui Simion sunt absurde și-l credem mai mult pe președintele israelian Reuven Rivlin (cf.https://www.agerpres.ro/viata-parlamentara/2021/06/09/video-presedintele-israelului-romania-este-o-adevarata-prietena-a-poporului-evreu-si-a-israelului-in-lupta-impotriva-antisemitismului–727933).

În condițiile în care Simion va demonstra că 800.000 de evrei români au ajuns teferi în Israel, aceasta ar presupune că nu au existat victime dintre cei 756.930 de evrei români în epoca evenimentelor denumite Holocaust. Afirmațiile sale deja intră sub incidența prevederilor O.U.G. nr.31/2002 și în același timp acesta se declară singur „nebun“: „Holocaustul e un episod negru, care nu poate fi negat decât de nebuni“.

Cum au părăsit România vreo 400.000 de evrei, după 1945

Toți evreii care au plecat în Israel au făcut-o la cererea lor expresă. Ana Pauker, evreică bolșevizată, era asaltată de cereri de emigrare ale coetnicilor ei. La acea vreme autoritățile comuniste au fost acuzate de antisemitism pentru că refuzau să lase cetățenii de origine iudaică să părăsească România.

România a fost acuzată că a traficat evrei pe bani, pe timpul lui Ceaușescu. În aceste condiții este valabilă și reciproca: Israelul a traficat evreii români pe bani. Însă nu există nici un acord legal diplomatic româno-israelian privind efectuarea de plăți ale Statului Israel către Statul Român.

O parte a evreilor care cereau părăsirea urgentă a țării obținuseră cetățenia română fiind refugiați din Galiția (teritorii ale Ucrainei și Poloniei de astăzi) fugăriți de acțiunile violente și criminale ale populațiilor locale – pogromuri în sensul real al cuvântului.

George Simion nu i-ar primi în A.U.R. pe naționaliștii Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu și alți intelectuali români

Simion a spus că nu vrea antisemiți în partid. Însă toți românii citați mai jos au fost declarați antisemiți de „frații“ lui George Simion (cf. https://www.yadvashem.org/yv/pdf-drupal/en/report/romanian/1.1_Roots_of_Romanian_Antisemitism.pdf).

În anul 1866 la adoptarea noii Constituții a Principatelor Române, pașoptiștii Ion Brătianu și Cezar Bolliac s-au opus acordării cetățeniei românești tuturor evreilor. Ion  Brătianu afirma în Parlament: „…noi am declarat că guvernul nu înţelege să dea ţara evreilor, nici să le dea drepturi care ating, care vatămă oricât de puţin, interesele României“.

Cezar Bolliac declara despre evreii care imigrau masiv în Principate: „Este înspăimântător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţii funeste, dar mai înspăimântător este că gândeşti că nicăieri ea n-a prins rădăcini atât de adânci ca la noi“.

Mihail Kogălniceanu, ministru de Stat în 1869, a fost catalogat ca antisemit pentru că a refuzat acordarea de drepturi suplimentare evreilor: „Toţi cei ce poartă un interes viu pentru ţara lor s-au preocupat a opri exploatarea poporului prin evrei. În România, chestiunea evreilor nu este o chestiune religioasă; ea este o chestiune naţională şi totodată o chestiune economică. În România evreii nu constituiesc numai o comunitate religioasă deosebită; ei constituiesc în toată puterea cuvântului o naţionalitate, străină de români prin origine, prin limbă, prin port, prin moravuri şi chiar prin sentimente.“.

Când Puterile europene au stipulat în articolele 43 şi 44 ale Tratatului de la Berlin din 1878 că recunoaşterea independenţei României urma să fie condiţionată de acordarea cetăţeniei şi a drepturilor egale pentru evrei, s-a ridicat o generație de intelectuali români împotriv acestor măsuri impuse din afara țării.

Filosoful Vasile Conta, susţinând că adevăratul scop al evreilor era să alunge românii din România şi să stabilească acolo un stat pur evreiesc, declara în Camera Deputaţilor: „Dacă nu luptăm contra elementului evreiesc, murim ca naţiune“.

Poetul Vasile Alecsandri spunea: „Care este această nouă încercare, care este această nouă invazie? Care sunt năvălitori… Sunt un popor activ, inteligent, neobosit în îndeplinirea misiunii sale: ei sunt adepţii celui mai orb fanatism religios, cei mai exclusivişti dintre toţi locuitorii pământului, cei mai neasimilabili la celelalte popare ale lumii… Patria lor este Talmudul! Puterea lor este fără măsură, căci alte două puteri constituie temelia şi sprijinul său: francmasoneria religioasă şi aurul.“.

Romancierul şi eseistul Ioan Slavici, în a sa Soll si Haben – Chestiunea Ovreilor din România, îi caracteriza pe evreii ca fiind o „boală“ de care practic este imposibil să scapi, şi aborda religia mozaică care motiva mai mult populaţia pe larg decât elitele, descriind iudaismul ca „negarea tuturor religiilor“, iar pe Dumnezeul evreilor ca „tăgăduirea tuturor Dumnezeilor“.

De asemeni Bogdan Petriceicu Hașdeu, Simion Bărnuțiu, Ion Heliade Rădulescu, Costache Negri și A.D. Xenopol se opuneau acordării cetățeniei valurilor masive de evrei care invadau Principatele.

Mihai Eminescu – marele poet și publicist naționalist – afirma: „Dacă astăzi, când n-au plenitudinea drepturilor civile şi nici pe cele politice, au pus mâna pe tot negoţul şi pe toată industria mică din Moldova, dacă astăzi se lăfăiesc înspăimântător asupra şesului românesc, dacă astăzi se încuibă în vatra harnicilor olteni, ce va fi oare mâine, când vor avea drepturi egale, când vor avea putinţa de a-şi zice români, când vor avea înscris în legi dreptul formal că patria aceasta este a lor tot deopotrivă cu noi!“.

Profesorul Nicolae Iorga, afirma într-un discurs ţinut în anul 1910 la Camera Deputaţilor pe care l-a publicat mai târziu sub forma unui pamflet intitulat „Naţionaliştii şi Problema Jidovească“: „Sionismul, reprezentat de ziarul Adevărul, cultivă sentimentul naţional evreiesc, şi-l cultivă împotriva noastră … Evreii nesionişti nu ne urăsc uneori, pe cînd evreii sionişti ne urăsc totdeauna şi nu ne iartă niciodată pentru faptul că noi suntem unde suntem şi că, neputînd încăpea în toate laolaltă unii de alţii, nu ne ducem noi la Sion, pentru a-i lăsa pe d-lor dincoace“.

Oare ce-ar spune astăzi Ion  Brătianu, Cezar Bolliac, Mihail Kogălniceanu, Vasile Conta, Ioan Slavici,  Bogdan Petriceicu Hașdeu, Simion Bărnuțiu, Ion Heliade Rădulescu, Costache Negri, A.D. Xenopol, Mihai Eminescu sau Nicolae Iorga despre politica auristului George Simion?

Simion va plăti 800.000 de pensii pentru Holocaust

Legea nr. 154/2021 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, a introdus prevederi pentru acordarea, pe termen nelimitat, de pensii inclusiv pentru urmașii evreilor care au trăit în România înainte de 1945. Va mai îndrăzni George Simion să abroge o asemenea lege absurdă?

În aceste condiții, cei 800.000 de evrei încetățeniți de A.U.R. vor primi pensii de despăgubire pentru Holocaust, conform legilor în vigoare.

Din lipsă de bani de la buget, guvernul actual a amânat cu un an plata noilor pensii către aceste categorii de evrei din Israel.

Planul electoral lui Simion: 800.000 de evrei votanți ai A.U.R.

Odată cu primirea cetățeniei române, cei 800.000 de evrei „românizați“ (sic!) vor avea drepturi egale cu orice alt cetățean român, inclusiv drepturi electorale de a fi aleși și de a vota.

Aproape un milion de votanți vor putea influența rezultatele electorale în viitoarele alegeri parlamentare sau europarlamentare.

Aproape un milion de israelieni vor fi automat și cetățeni ai Uniunii Europene cu dreptul de a accesa fonduri europene și de a efectua tranzacții financiare în cadrul U.E.

De menționat că statul Israel nu este țară a U.E. și nu este obligat la nici una dintre condițiile „democratice“ limitative și nici la acordurile comerciale restrictive impuse României.

Parlamentul israelian susținut de guvernul Netanyahu și de partidul Likud a adoptat în iulie 2018 o lege care definește Israelul ca „Stat-națiune al poporului evreu“. Premierul Benjamin Netanyahu și-a exprimat satisfacția în legătură cu acest vot: „Este un moment decisiv în istoria statului Israel şi înscriem în marmură limba, imnul şi drapelul nostru“.

În timpul dezbaterilor, un deputat de la Likoud, partidul lui Benjamin Netanyahu s-a adresat deputaţilor arabi : „nu aţi fost aici înaintea noastră şi nu veţi rămâne aici după noi. Facem această lege fundamentală pentru a împiedica orice tentativă de a transforma statul Israel într-o naţiune a tuturor cetăţenilor săi“.

Un alt deputat arab spune despre textul votat acum că „încurajează discriminarea, rasismul, perpetuarea statutului de inferioritate al arabilor prezenţi în Israel. Statul evreu acţionează ca o mişcare colonială care urmăreşte iudaizarea pământurilor şi continuă să le fure drepturile proprietarilor“ (cf. https://www.rfi.ro/special-paris-104833-israel-stat-natiune-al-evreilor).

Legile de românizare adoptate de regimul Ion Antonescu din anii 1940-1941 au fost denumite „legi rasiale“ și sunt condamnate ca atare. L-ați auzit pe George Simion să condamne această „lege rasială“ adoptată în Israel de regimul Neatanyahu?

Totodată Israelul nu are acord de extrădare cu România în cazul în care unii evrei „românizați“ de A.U.R. vor săvârși infracțiuni pe teritoriul României și vor pleca – fugi nestingheriți – în patria lor mamă, Israel. A se vedea cazul Elan Schwartzenberg.

În loc de concluzie, adresăm o întrebare retorică: „În condițiile în care mulți evrei autohtoni, inclusiv ambasadorul Israelului în România, se grăbesc să acuze de «antisemitism latent» societatea românească contemporană, de ce s-ar grăbi evreii să revină într-o Românie catalogată de ei ca «antisemită, rasistă și xenofobă»?“.

Jos masca de naționalist, GEORGE SIMION!

Carte denunțată de George Simion. Nici Institutul lui Elie Wiesel n-a îndrăznit așa ceva.

Pseudonaționalistul George Simion îl acuză pe Vasilică Militaru – președintele Asociației Neamul Românesc – că „scrie cărți de istorie legionară”.

Vasilică Militaru a publicat pe nationalisti.ro articolul intitulat George Simion – o făcătură „soroșistă“ a progresistei reacționare Alina Mungiu Pippidi.

Invitat la emisiunea lui Victor Ciutacu „Punctul culminant“ de la România TV din 8 februarie 2022, în loc să explice legăturile sale din anii 2014-2019 cu anticreștina progresistă Alina Mungiu Pippidi, Simion a ales să-l atace în mod josnic pe Vasilică Militaru, autorul articolului.

În clipul video, de la minutul 31 impostorul George Simion, întrebat ce căuta la masă cu soroșiștii lui Pippidi, a răspuns acuzator: „Asociația Neamul Românesc e un site legionar și un domn Vasilică Militaru care face propagandă legionară. … Am spus că nu vreau să am antisemiți în partid. … El vinde o carte Credința Neamului Românesc – istorie legionară. Omul scrie istorie legionară.“. Acesta a recunoscut că s-a întâlnit de mai multe ori cu Alina Mungiu Pippidi, dar a ascuns faptul că a făcut parte din Alianța pentru o Românie Curată.(cf.https://www.facebook.com/RomaniaTV/videos/330523882330883).

În emisiunea Raport de zi de la postul tv Realitatea Plus, din 9 februarie 2022, copreședintele A.U.R. a insistat pe tema înfierării „proletaro comuniste“ a cărții Credința Neamului Românesc. Numai comuniștii se mai ocupau cu interzicerea cărților și arderea lor în piața publică!

„Sunt niște minciuni, că tot suntem noi acuzați că suntem legionari și fasciști, omul acela (cel care a lansat scenariul unei legături între G. Simion și Alina Mungiu Pippidi) este un om care scrie cărți despre legionari“ (cf. https://www.realitatea.net/stiri/actual/george-simion-la-realitatea-plus-asazisele-legaturi-cu-alina-mungiu-pippidi-si-george-soros-sunt-inventii_6203cdd4debe1c5b9c742b30).

Deputatul AUR prezintă ca o „crimă abominabilă“ scrierea unei cărți de istorie a perioadei interbelică ce cuprinde și istoria Mișcării Legionare din România.

Credința Neamului Românesc, Editura Vicovia, Bacău, 2010, autori Vasilică și Luminița Militaru, 371 pagini, prezintă pe lângă istoria României din perioada interbelică și o interpretare teologică a mișcării Legiunii. La redactarea amplei lucrări s-au utilizat 42 de cărți ca surse bibliografice.

Este regretabil faptul că George Simion amestecă chestiuni de drept și texte de lege și le interpretează după bunul său plac, făcând pe procurorul. El nu avea dreptul să prezinte ca o acuză scrierea unei cărți de istorie a românilor.

Îl anunț pe această cale pe acest incult al politicii românești că O.U.G. nr.31/2002, modificată și actualizată prevede, la art.4, alin. (3): „Nu constituie infracțiune fapta prevăzută la alin. (1), (2) sau (2^1), dacă este săvârșită în interesul artei sau științei, cercetării ori educației sau în scopul dezbaterii unei chestiuni de interes public”.

Pentru conformitate prezentăm o recenzie a cărții publicată de ziarul Ceahlăul: „Sub girul Editurii “Vicovia” din Bacău, soţii Luminiţa şi Vasilică Militaru, diplomaţi ingineri, publică o amplă lucrare documentară despre o perioadă foarte controversată din istoria poporului român şi ceea ce s-a numit Mişcarea Legionară în epocă. Autorii analizează, cu date oficiale şi informaţii de la sursă dar şi de la istoricii dintre cei mai autorizaţi, criza economică interbelică, cele două doctrine care au adus atât de mult rău omenirii, comunismul şi nazismul, apariţia legionarismului şi persecuţiile împotriva adepţilor acestei mişcări atât în perioada guvernelor Argeşanu şi Antonescu dar şi sub regimul comunist, crimele la care s-a ajuns, legăturile Mişcării cu Biserica etc. În demonstraţiile lor, autorii apelează la date istorice, de arhivă, la rezultatele unor cercetători şi istorici cunoscuţi pentru o dreaptă relatare a evenimentelor istorice din cea mai neagră perioadă istorică a României antebelice. Aflăm din această lucrare care au fost cele şapte cereri formulate de proaspătul parlamentar Corneliu Zelea Codreanu (parlamentar de Neamţ, în urma alegerilor parţiale din august 1931), în discursul său din Parlamentul României, cereri care (unele din ele) par a fi valabile şi astăzi, dacă nu ar fi atât de radicale: introducerea pedepsei cu moartea pentru manipulatorii frauduloşi ai banului public; revizuirea şi confiscarea averilor celor care şi-au furat ţara; tragerea la răspundere penală a tuturor oamenilor politici care au lucrat contra ţării şi împiedicarea acestora de a mai fac parte din consilii de administraţie; alungarea cetelor de exploatatori străini ale bogăţiilor ţării; declararea teritoriului ţării ca proprietatatea inalienabilă şi imprescritibilă a neamului românesc; trimiterea la muncă a tuturor agenţilor electorali. Aflăm, de asemenea, că parlamentarul de Neamţ a luat apărarea muncitorilor acuzaţi de relaţii cu Moscova bolşevică, în timpul grevelor din februarie 1933. Sunt evocate cu lux de amănunte avatarurile prin care a trecut Mişcarea legionară în diferitele ei etape şi personajele istorice importante care, vrând-nevrând, au avut tangenţe cu liderii ei, Carol al II-lea, I.G. Duca, Iorga, Eugen Cristescu, Armand Călinescu, Nae Ionescu, câţiva dintre aceşti oameni politici importanţi fiind răpuşi chiar de legionari. O carte interesantă, utilă pentru istorici dar şi pentru cititorii care vor să aibă acces la date şi informaţii istorice considerate o bună parte de timp tabu din motive mai mult sau mai puţin obiective. În definitiv, istoria trebuie cunoscută bine şi analizată obiectiv pentru a nu se mai repeta, în ceea ce a avut rău în ea.“ (cf. https://ziarulceahlaul.ro/credinta-neamului-romanesc/).

Aviz susținătorilor acestui fals naționalist care va ajunge în curând să se dezică și de proprii părinți pentru a accede la puterea mult râvnită. Zilele trecute s-a dezis de Călin Georgescu pe care luna trecută îl prezenta ca viitor prim ministru și președinte de onoare al A.U.R. Peste câte cadavre va mai călca acest om care se dezice pe rând și terfelește sistematic toate valorile naționale ale Neamului românesc? Tragic dar adevărat!

           Vasilică Militaru, Președintele Asociației Neamul Românesc, ing. dipl. și licențiat în teologie ortodoxă

George Simion – o făcătură „soroșistă“ a progresistei reacționare Alina Mungiu Pippidi

Vasilică Militaru, telefon 0773.335219. email neamul_romanesc@yahoo.com

Este aproape inexplicabil modul în care mass media românească l-a legendat atât de spectaculos pe George Simion, co-președintele Alianței pentru Unirea Românilor (A.U.R.).

Dintr-un ultras al stadioanelor de fotbal și un activist stradal provocator, promotorul unei lupte imaginare pentru unirea neîmplinită a Basarabiei cu România a ajuns în câțiva ani idolul salvator al unui segment de populație nemulțumit de orice. Cum motivele de nemulțumire ale românilor frustrați sunt multiple, electoratul său eterogen a devenit din ce în ce mai numeros. Apogeul a fost atins de „lupta“ cu pandemia covidiană – antimască și apoi antivaccin – care a și asigurat intrarea A.U.R. în Parlamentul României. Așa a ajuns Simion să fure mesajul antisistem cu care s-a propulsat U.S.R.-ul diabolizat de presă până la extincție.

Însă impostorul ajuns deputat a omis să treacă în C.V.-ul oficial de la Camera Deputaților activitatea sa pro-soroșistă din anii 2014-2019 în cadrul Alianței pentru o Românie Curată.

George Simion – coleg de Alianță cu „soroșistul“ Nicușor Dan

Da, „naționalistul“ George Simion stătea la masă alături de cel pe care presa românească l-a catalogat doar ca „soroșistul“ Nicușor Dan. Da, între anii 2014-2019, „ortodoxul“ George Simion era în asentimentul ideilor anticreștine promovate public de Alina Mungiu Pippidi în piesa acesteia de pornografie religioasă intitulată „Evangheliștii“.

În decembrie 2021, același George Simion aflat pe holurile Parlamentului României îl hărțuia în mod teribilist cu telefonul mobil setat on-line pe facebook, pe fostul său coleg de Alianță „soroșistă“ – Nicușor Dan.

Alianța pentru o Românie Curată a fost moșită de combinatoarea politică Alina Mungiu Pippidi. În septembrie 2019, ucenicul acesteia moșea o altă Alianță – pentru Unirea Românilor.

O fotografie din noiembrie 2015 îl prezintă pe adevăratul George Simion. Există probe certe că holteiul unionist, transformat peste noapte în „familist“, „ortodox“ și „suveranist“, a fost membru activ al Alianței pentru o Românie Curată (A.R.C.). Acesta a fost prezent la evenimentul public denumit „Revoluție online“ la care Alina Mungiu Pippidi anunța că A.R.C. a lansat „Piața Universității Virtuală“ – „un laborator pentru a crea o clasă politică alternativă“.

Pippidi oferea spațiul virtual al României Curate – „un laborator pentru a crea o clasă politică alternativă“ – iar tinerii prezenți la lansare erau „noua generație“ a politicii românești. Dovada AICI.

Acțiunile în stradă ale A.U.R. prognozate de Pippidi din anul 2015

George Simion explica recent că acțiunile sale din stradă au menirea de „a pune presiune“ pe politicieni. Dar Simion nu a dezvăluit sursa ideilor sale, considerate de unii geniale.

„Alina Mungiu-Pippidi a explicat că, pe lângă platforma creată, vor fi acţiuni şi în stradă, cu condiţia să reuşească, cu ajutorul oamenilor, să se transmită un mesaj puternic“.

Instrucțiunile lui Pippidi au fost respectate întocmai de U.S.R. și apoi de A.U.R. care au ajuns partide parlamentare.

Din acel moment, acțiunile de stradă s-au amplificat, iar Mișcarea #rezist a fost instrumentată de organizațiile celor prezenți la acea masă revoluționară a României Curate.

Mai întâi au fost inițiate acțiunile de stradă împotriva proiectului Roșia Montană. Să nu uităm că presa a dezvăluit interesele lui George Soros în susținerea proiectului Salvați Roșia Montană împotriva acționarilor de la Gabriel Resource (vezi AICI).

Iar George Simion și-a făcut un titlu de glorie din participarea la protestele de susținere a Roșiei Montane.

Apoi au fost manifestațiile în urma tragediei de la Colectiv, din 30 octombrie 2015. Alina Mungiu Pippidi și-a lansat proiectul „Piața Universității Virtuală“ la nici două săptămâni, pe 12 noiembrie 2015.

Profitând de drama de la Colectiv, reziștii au început să preia noile teme date acoperind și agenda manifestațiilor pro LGBT dar și lupta cu celebra Ordonanță 13.

Site-ul România Curată prezenta pe 12 noiembrie 2015 un articol cu imagini de la conferința de presă. Explicațiile privind participanții sunt prezentate în articolul cu pricina (vezi AICI).

În fotografii, de la stânga la dreapta, apare echipa Alianței pentru o Românie Curată: Nicuşor Dan – preşedintele Asociaţiei Salvaţi Bucureştiul, George Simion – preşedintele Platformei Unioniste Acţiunea 2012, Andreea Petruţ –activist civic România Curată, Dan Nechita – lider al Fundaţiei CAESAR, Alina Mungiu Pippidi – ideologul lui Soros, Mihai Dragoş – preşedintele Consiliului Tineretului din România și Alexandru Bajdechi – lider al studenţilor.

George Simion nu se afla întâmplător la acea conferință de presă, ci era un membru veteran al României Curate. Am descoperit o fotografie de prezentare a lui Simion postată pe același site încă din data de 17 septembrie 2014.

Fotografia este însoțită de mai multe căsuțe de acces on line pentru depunerea de donații în conturile Societății Academice din România (S.A.R.) și ale Alianței pentru o Românie Curată (A.R.C.)

Relația cu Alianța pentru o Românie Curată era încă activă în martie 2019 când România Curată îi făcea reclamă lui George Simion care cerea sprijinul pentru completarea numărului de semnături pentru candidatura sa ca independent la alegerile europarlamentare:

„Independentul George Simion mai are nevoie de 25.000 de semnături pentru a candida la europarlamentare!“.

Articolul conține un tutorial HTML care te duce la pagina oficială georgesimion.ro

A.U.R. a câștigat alegerile cu ajutorul Facebook, după indicațiile profesoarei Pippidi

Potrivit afirmațiilor din cadrul conferinţei din noiembrie 2015, Alina Mungiu-Pippidi recomanda că mobilizarea pe Facebook este utilă până într-un punct.

„Facebook-ul este genial, ne-a ajutat să ne mobilizăm, dar mişcările de pe Facebook nu sunt de un succes global deoarece rămân acolo, în online, pentru că tot timpul au avut oroare de lideri. Noi încercăm să facem pasul mai departe şi să ajutăm grupul de oameni care gândesc la fel să se adune la un loc, în care ARC este doar un facilitator“, subliniază cadrul universitar intr-un articol pe site-ul Adevarul.

Mobilizarea pe Facebook combinată cu acțiunile în stradă, cu sprijinul nemijlocit al unor „lideri“ recrutați de Alina Mungiu Pippidi, a fost cheia succesului viitoarelor partide antisistem apărute pe scena politică românească: U.S.R. și A.U.R. Mass media a relatat despre modul în care A.U.R. a obținut victoria neașteptată cu ajutorul platformei de socializare Facebook.

 Cine erau colegii lui Simion care salvau România lui Pippidi?

O adunătură eterogenă de salvatori ai Bucureștiului – viitorii salvatori ai României, unioniști ratați, activiști soroșiști – salvatori ai Roșia Montană și membri ai misterioasei Fundații CAESAR se adunau aparent întâmplător la o masă. După câteva luni de la lansarea din noiembrie 2015, noile figuri politice au trecut la aplicarea acțiunilor concrete preconizate de Pippidi.

Simion îl avea în dreapta sa pe Nicușor Dan, fondatorul Asociației Salvați Bucureștiul care în anul 2016 a devenit partid și apoi s-a metamorfozat în Uniunea Salvați România – U.S.R. De la Salvați Roșia Montană s-a ajuns la Salvați România și apoi la Unirea Românilor!

Același George Simion, membru al Alianței pentru o Românie Curată, stătea la masă cu Dan Nechita, co-fondator și CEO al Fundației CAESAR, care în anul 2016 avea să devină consilierul premierului Dacian Cioloș. 

Un alt coleg de alianță pippidistă al lui George Simion, Mihai Dragoș a ajuns vicepreședinte din partea societății civile în cadrul Consiliului Economic și Social.

În stânga lui George Simion se afla activista Andreea Petruț. Ea s-a prezentat ca organizatoare a protestelor privind Roșia Montană, a participat la protestele #rezist,  a fost lector la școala de jurnalism civic, activist civic România Curată și candidata partidului DEMOS la alegerile europarlamentare din anul 2019.

Printre candidații DEMOS se aflau și Andreea Iorga Curpăn, membră a Fundației CAESAR și lectorul de științe politice de la S.N.S.P.A., Claudiu Crăciun.

Amândoi au fost prezenți la acțiunile de stradă de susținere a drepturilor LGBT. Claudiu Crăciun și-a început activitatea stradală în ianuarie 2012 și a participat apoi la toate protestele importante desfășurate în România: de la cele împotriva lui Traian Băsescu, la cele privind Roșia Montană, apoi gazele de șist de la Pungești, drama de la Colectiv, culminând cu #rezist.

Claudiu Crăciun s-a declarat un activist anti-sistem.

„Interzisul“ George Simion susținut de membri ai Fundației CAESAR și de România Curată a lui Pippidi

Despre acțiunile prounioniste ale lui George Simion ar fi multe de discutat. Să reținem doar faptul că ele nu au adus nici un rezultat concret în privința unirii Basarabiei cu România. Mulți unioniști români din Republica Moldova au criticat modul „agresiv“ de acțiune al lui George Simion care ar fi făcut mai mult rău decât bine acțiunilor unioniste. Calea diplomatică și dialogul sunt mult mai productive decât huiduitul pe străzi.

În februarie 2016, George Simion a primit interdicția de a mai intra pe teritoriul Republicii Moldova. Colegii de la Alianța pentru o Românie Curată i-au sărit în ajutor.

„Și eu sunt George Simion! Protest – Scrisoare deschisă împotriva noii interdicții date lui George Simion de autoritățile din Republica Moldova“ era un articol publicat pe România Curată a lui Pippidi.

Scrisoarea era semnată de 15 personalități ale vieții publice și politice din România și Republica Moldova.

Printre semnatari se aflau Petrișor Peiu – fost consilier al premierilor Radu Vasile și Adrian Năstase, nominalizat recent de George Simion ca viitor ministru al guvernului său, Ninel Peia – deputat PSD ajuns președintele Partidului Neamul Românesc, care a dezvăluit recent o presupusă orientare homosexuală a lui Simion și Teodor Mărieș –președintele Asociației 21 Decembrie, care l-a susținut pe Simion și la candidatura la europarlamentare dar îi critica acțiunile din stradă din decembrie 2021.

Tot printre cei 15 susținători ai lui Simion se mai aflau și Simona Popescu de la Societatea Academică din România, dar și Dragoș Preda de la Fundația CAESAR.

Președinta Societății Academice din România este nimeni alta decât Alina Mungiu Pippidi.

Dragoș Preda se prezintă ca antreprenor civic și vicepreședinte P.N.L. sector 1 București. A fost secretar de stat pentru Comunicații în cadrul Ministerului Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor (ianuarie 2020 – aprilie 2021). A fost numit fără concurs în funcția de director general al Societății Naționale de Radiocomunicații (RADIOCOM).

Conform comisarul.ro care a prezentat încrengăturile Fundației CAESAR, Dragoș Preda a activat în cadrul asociației Liga Studenților Români din Străinătate (LSRS) înființată în ianuarie 2009 și susținută masiv de Ministerul Afacerilor Externe. Surpriza vine din faptul că acest Dragoș Preda, susținătorul interzisului George Simion, este fiul lui Dumitru Preda, angajat în M.A.E. din anul 1997. În anii 2008-2009 tatăl lui Dragoș Preda era Director al Direcției Originarii din România din cadrul M.A.E.

Direcția Originarii din România se ocupa cumva și de românii din Basarabia, unde activa George Simion?

Despre Fundația CAESAR aflăm dintr-un articol publicat în 29 ianuarie 2016 și intitulat în mod sugestiv „Sistemul și-a făcut partid! La vremuri noi, copiii lor“.

„Sistemul lansează partidul Platforma Acțiunea Civică a Tinerilor. Fondatorul este Sebastian Burduja, președintele Fundației CAESAR și fost lider al Ligii Studenților Români din Străinătate, lansată în 2009 în prezența lui Ghiță, Voiculescu și Gâdea.

Platforma Acțiunea Civică a Tinerilor – PACT – este fondat de Sebastian Burduja, cel care în 2009 a fondat Liga Studentilor Romani din Strainatate (LSRS), iar in 2011 a înființat fundația CAESAR – Centrul pentru Acces la Expertiza Studenților și Absolvenților Români. El este fiul bancherului Marinel Burduja, fost vicepreședinte Bancorex.

În urmă cu un an, pe 4 februarie 2015, Ministrul de Externe de atunci Bogdan Aurescu a semnat două documente prin care este consolidată cooperarea dintre Ministerul Afacerilor Externe și două dintre cele mai active organizații de tineri cu filiale peste hotare, Liga Studenților Români din Străinătate (LSRS) și Fundația CAESAR (Centrul pentru Acces la Expertiza Studentilor si Absolventilor Romani), după cum anunța un comunicat de presă al M.A.E.

Printre membrii înscriși în această fundație (CAESAR) se numără, pe lângă Bogdan Aurescu, și Mark Gitenstein (fostul ambasador SUA), Raed Arafat sau Ionuț Dumitru, președintele Consiliului Fiscal.

Printre membrii L.S.R.S. se numără și Daniel Farmache (fiul lui Stere Farmache, fost preşedinte la BVB şi Alpha Bank), Dragoș Preda (fiul lui Dumitru Preda, Director al Direcției Originarii din România din MAE).

Unul dintre sponsorii unor evenimente organizate de L.S.R.S. este grupul rus de firme VIMETCO-ALRO, controlat de miliardarul rus Vitali Matsitski, cel care controleaza si alte afaceri din energie in Romania.“

Menționăm doar faptul că Sebastian Burduja a ajuns și el în 2020, în sfârșit, deputat PNL și este vicepreședinte al PNL și președintele PNL al filialei sector 1 București. Vicepreședintele său la sectorul I este chiar susținătorul interzisului Simion, Dragoș Preda.

„Am sunat vreo două-trei persoane să-i dea atenţie lui George Simion“  

Combinatoarea politică recunoaște în anul 2020 că George Simion, alături de ceilalți tineri promițători din Alianța pentru o Românie Curată, era „un băiat cu talent care dorea să intre în politică“. Respins de toate partidele parlamentare de la acea vreme, Simion a devenit, asemenea multor useriști de-ai lui Nicușor Dan, un opozant al politicienilor români care, ce să vezi, a devenit la rândul său … un politician. Strugurii sunt acri doar când jinduiești la ei, nu și atunci când te înfrupți copios din dulceața lor.

Puțină lume cunoaște faptul că euroscepticul și suveranistul reprezentant al susținătorilor Roexit, George Simion a candidat la alegerile din anul 2019 pentru un post de europarlamentar. Atunci era bună Uniunea Europeană care acum a devenit ne-bună?

În realitate, pragmaticul George Simion era exasperat să intre într-un partid parlamentar din România. A bătut la toate porțile, inclusiv la P.M.P.-ul lui Traian Băsescu.

În data de 10 decembrie 2020 Alina Mungiu Pippidi își recunoștea rolul activ în lansarea noului om politic George Simion, căruia i-a făcut și o caracterizare excepțională:

„Eu pe George Simion îl cunosc, pentru că face parte din mulţii tineri care s-au ridicat chiar înainte de Colectiv şi care voiau să intre în politică. George trebuie spus că e un băiat de talent. Este un om care are talent la comunicare şi care a încercat mai multe partide tradiţionale cu agenda asta cu Basarabia. Ele nu l-au primit; eu trebuie să mărturisesc că am sunat vreo două-trei persoane să-i dea atenţie lui George Simion. Sunt ani de zile de atunci.

El a reuşit să facă evenimente în care a atras atenţia asupra sa şi este cineva destul de redutabil în felul lui. Adică e un om care a ştiut să construiască“, a declarat Alina Mungiu-Pippidi, într-un interviu acordat DC News.

 „Navalny, acest George Simion rus“  

Pentru a fi siguri că nu este doar o întâmplare, Pippidi recidivează în promovarea propriei creații politice, comparându-l pe Alexei Navalnîi – unicul opozant al regimului Putin – cu ultrasul devenit naționalist ortodox, George Simion: „Navalny, acest George Simion rus“.

Admirația lui Pippidi este evidentă și pare mai mult o legitimare a „năvalnicului“ Simion, decât o comparare cu dizidentul rus Navalnîi.

Mai mult, Pippidi anticipează – oare de ce? – o posibilă victimizare a făcăturii sale politice, George Simion, nominalizându-l în contextul otrăvirii progresistului rus. O fi fost episodul cu cerneala pe față o astfel de tentativă anunțată și eșuată!

În 29 decembrie 2020, în articolul „Zece prognoze pentru 2021“ de pe publicația on line România Curată, Alina Mungiu Pippidi afirma profetic:

„Reziliența extraordinară a acestor țări, care altfel dau și bîlbe istorice (vezi încercarea de otrăvire a lui Navalny, acest George Simion rus) vine din occidentalizarea spectaculoasă a elitei lor, formată în universități occidentale și care a copiat tot know howul, și stilul de viață – desigur, nu și valorile“ .

Remarcabil este faptul că Alina Mungiu Pippidi nu a avut nici o reacție negativă la adresa lui George „Talent“, deși ar fi avut foarte multe motive de critică din punctul de vedere al corectitudinii politice pe care o clamează de obicei.

„Alina Mungiu-Pippidi, ideolog-șef al lui Soros în România“  și „Cazul Colectiv – cum a dat jos rețeau Soros Guvernul Ponta“

Titra în anul 2018 pagina on line a României Libere, prezentând rezultatele unei analize documentate a Capital Research Center din SUA despre „caracatița multiplelor organizații patronate de George Soros“.

Jurnalistul Mihai Popescu relata și despre scandalul produs de Alina Mungiu Pippidi prin piesa de teatru „Evangheliștii“ jucată în anul 2005.

„Piesa care a produs cel mai mare scandal a fost «Evangheliștii», care a prezentat o variantă pornografică și balcanizată a Evangheliei.

Piesa prezenta un Apostol Pavel misogin, care dicta Evanghelia unui filosof și altor patru studenți, numiți Matei, Marcu, Luca și Ioan. La Cina Cea de Taină, Pavel își otrăvește studenții, iar când Iisus obiectează, Pavel îl omoară și pe el. După ce învie din morți, Iisus privește către una dintre iubitele lui, anunțând-o: «Astăzi vei fi cu mine în Rai».

După critici serioase din partea societății românești, Mungiu-Pippidi și-a dezvăluit adevăratele intenții din spatele scrierii piesei:

«Mă așteptam la o reacție violentă, dar aș fi preferat ca piesa mea să nu dezvăluie primitivismul societății noastre. Trăim într-o societate ipocrită, la fel ca pe vremea lui Ceaușescu. Pe atunci eram cu toții comuniști. Acum suntem cu toții ortodocși. Creștinismul nostru de fațadă ascunde o înapoiere incredibilă», a declarat atunci Mungiu-Pippidi pentru Le Monde.

O intrebare in loc de concluzie:

Este George Simion un individ scăpat de sub controlul rețelei Soros sau acționează conform planului prestabilit de combinatoarea politică Alina Mungiu Pippidi?

Dedicație personală pentru Vasilică Militaru de la părintele Iustin Pârvu, duhovnicul Neamului Românesc

În chilia sa de la Mănăstirea Petru Vodă (cea de călugări din deal) părintele Iustin Pârvu mi-a lăsat aceste rânduri pe pagina unui Molitfelnic pe care abia mi-l dăruise. Am mai conviețuit apropiat de duhovnicul Neamului românesc până la plecarea lui din anul 2013. Între anii 2010-2013 acesta a locuit la Mănăstirea Paltin situată la aproximativ 300 metri de proprietatea mea. Deși am vrut să părăsesc de mai multe ori proprietatea deținută acolo, până în ultimele zile de viață părintele Iustin nu a dorit să-mi dea binecuvântarea să părăsesc acele locuri. Am rămas acolo până în noiembrie 2020.

„În memoria celor șapte ani de conviețuire apropiată pe meleagurile nemțene (Petru Vodă)

Las o semnătură umilă fratelui Vasile, vrednic bărbat și teolog iscusit, familist și ca un creștin retras în munți asemenea anahoreților de altădată. Arhim Iustin 2009“

Lucrări semnate şi editate:

Biserica din temniţă – mărturisire şi jertfă creştină în închisorile comuniste. România 1948-1964 (258 pag.) – an apariţie 2008

Acatistul Sfinţilor martiri şi mărturisitori şi al Sfintelor mărturisitoare din temniţele comuniste româneşti  – an apariţie 2009

Credinţa Neamului Românesc (369 pag.) – an apariţie 2010

Părintele Iustin Pârvu – Testament pentru Neam (47 pag.) – an apariție 2015

Vasilică Militaru

DOMNULE PREȘEDINTE AL ROMÂNIEI

Nr.1.06/25 iunie 2018, Asociația NEAMUL ROMÂNESC
Numarul de inregistare al documentului la Președinție : DL/766/25.06.2018

Către: Administrația Prezidențială, Președintelui României
Excelenței Sale,
Domnul Klaus Iohannis                                                                                         

Asociația NEAMUL ROMÂNESC, cu adresa de corespondență Oficiul Poștal Poiana Teiului, județul Neamț și e.mail: neamul_romanesc@yahoo.com, prin reprezentant legal Vasilică Militaru, în calitate de președinte al Asociației, vă înaintează prezenta:

INIȚIATIVĂ de SESIZARE DE NECONSTITUȚIONALITATE sau de trimitere la reexaminare în Parlamentul României a „Proiectului de Lege privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea antisemitismului” adoptat de Senatul României în data de 13.06.2018, sub nr. L300/2018 și de Camera Deputaților în data de 20.06.2018, sub nr. PLx 384/2018/18.06.2018.
Proiectul de Lege se dorește a fi o Lege specială de condamnare a acțiunilor antisemite în societatea românească. Vom proba faptul că acest Proiect de Lege conține mai multe aspecte de neconstituționalitate și totodată conține exprimări care intră în contradicție flagrantă și chiar încalcă prevederi ale legislației românești în vigoare.

Aspectul de neconstituționalitate nr. 1

Proiectul de Lege privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea antisemitismului conține prevederi care contravin principiului constituțional al „egalității tuturor cetățenilor, în fața legii și a autorităților, și al excluderii privilegiilor și discriminărilor” și totodată încalcă principiul sacru „nimeni nu este mai presus de lege” prevăzute de art.16, alin.(1) și (2) din Constituție.
Constituția României prevede, cităm: „Art.16, (1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. (2) Nimeni nu este mai presus de lege.”.
Vom proba faptul că Proiectul de Lege creează anumite „privilegii” pentru etnia denumită „evrei”, inducând ideea că membrii acesteia, „proprietățile evreilor”, „instituțiile comunităților evreiești” și „lăcașurile de cult evreiești” ar necesita o atenție și o protecție specială din partea autorităților românești în raport cu toți ceilalți cetățeni români. Acest fapt ar produce mai multe „discriminări”, inclusiv de tratament diferit al autorităților judiciare, față de celelalte etnii și față de români.
Antisemitismul, xenofobia, rasismul, ura și violența pe motive etnice, rasiale sau religioase față de toate etniile, rasele sau popoarele pământului, incluzând și „evreii”, sunt prevenite, combătute și condamnate prin prevederile O.G. 31/2002, privind interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.107/2006, modificată și completată prin Legea 217/2015 publicată în M. Of. al României nr. 558/2015.
Legea în vigoare prevede, cităm: „Art. 1 – pentru prevenirea și combaterea incitării la ură națională, rasială sau religioasă, la discriminare și la săvârșirea de infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război, prezenta ordonanță de urgență reglementează interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război.”.
„Art.2, lit.a) – prin organizație cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob se înțelege orice grup format din trei sau mai multe persoane, care își desfășoară activitatea temporar sau permanent, în scopul promovării ideilor, concepțiilor sau doctrinelor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, precum ura și violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie, recurgerea la violență pentru schimbarea ordinii constituționale sau a instituțiilor democratice, naționalismul extremist. În această categorie pot fi incluse organizațiile cu sau fără personalitate juridică, partidele și mișcările politice, asociațiile și fundațiile, societățile reglementate de Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice alte persoane juridice care îndeplinesc cerințele prevăzute la prezenta literă;”.
Se poate observa că legea în vigoare asigură, în mod egal și nediscriminatoriu, respectând principiile constituționale, protecția împotriva xenofobiei, a urii rasiale și religioase, a violențelor și a discriminării, pentru toate etniile și pentru toate minoritățile religioase din România, inclusiv pentru etnia „evreiască” și pentru Federația Comunităților Evreiești din România – Cultul Mozaic.
Deasemeni, O.G. 31/2002, în vigoare, prevede în mod expres prevenirea și combaterea „antisemitismului” la art.2, lit.a), definirea „holocaustului împotriva evreilor pe teritoriul României” la art.2, lit.e) și condamnarea „negării, contestării, aprobării, justificării sau minimalizării holocaustului” împotriva evreilor la art. 6, alin.(1).
În plus Legea 60/1991, republicată în M.Of. nr.186/2014, prevede la art.9, lit.a: „Art. 9. – Sunt interzise adunarile publice prin care se urmareste: a) propagarea ideilor totalitare de natura fascista, comunista, rasista, sovina sau ale oricaror organizatii terorist-diversioniste, defaimarea tarii si a natiunii, indemnul la ura nationala sau religioasa, incitarea la discriminare, la violenta publica si la manifestari obscene, contrare bunelor moravuri;”.
Legea 61/1991, republicată în M.Of. nr.96/2014, prin art.2, alin.1), 2), 4), 13) și 14) sancționează: „savarsirea in public de fapte, acte sau gesturi obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, amenintari cu acte de violenta impotriva persoanelor sau bunurilor acestora, de natura sa tulbure ordinea si linistea publica sau sa provoace indignarea cetatenilor ori sa lezeze demnitatea si onoarea acestora sau a institutiilor publice; constituirea unui grup format din trei sau mai multe persoane care săvârșește acțiuni ilicite; aruncarea cu obiecte de orice fel sau cu substanțe periculoase asupra persoanelor, construcțiilor sau mijloacelor de transport,; pătrunderea cu încălcarea normelor legale de acces în instituții aparținând organizațiilor neguvernamentale; scrierea sau desenarea fără drept pe pereții clădirilor, deteriorarea prin orice mijloc a acestora”.
Codul Civil al României prevede în Cartea I- Despre persoane, Titlul II Persoana Fizică, Capitolul II Respectul ființei umane și a drepturilor ei inerente, Secțiune a 3-a Respectul vieții private și al demnității persoanei umane, art. 70 Dreptul la libera exprimare, art.71 Dreptul la viață privată, art.72 Dreptul la demnitate, art.73 Dreptul la propria imagine, art.74 Atingeri aduse vieții private. Tot Codul Civil prevede în Cartea III-a – Despre bunuri, Titlul II Proprietatea privată, toate drepturile privind proprietatea privată a tuturor cetățenilor.
Codul Penal al României prevede la Partea specială, Titlul I. Infracțiuni contra persoanei, toate infracțiunile și modul de pedepsire al infracțiunilor săvârșite împotriva oricărei persoane pe teritoriul României, inclusiv împotriva „evreilor”. Același Cod Penal prevede la Partea specială, Titlul II. Infracțiuni contra patrimoniului, toate infracțiunile împotriva proprietăților aparținând tuturor cetățenilor de pe teritoriul României, inclusiv ]mpotriva proprietăților „evreiești”. Tot Codul Penal prevede la partea Specială, Titlul VIII. Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială, Cap. I Infracțiuni contra ordinii și liniștii publice, Cap. III Infracțiuni contra libetății religioase și respectului datorat persoanelor decedate, infracțiunile referitoare la împiedicarea libertății religioase a tuturor cultelor religioase recunoscute în România, inclusiv Cultului Mozaic al Federației Comunităților Evreiești din România.
Emiterea unei legi exclusiviste, de protecție specială a unei etnii denumită „evrei”, ar intra în contradicție flagrantă cu prevederile O.G. 31/2002 care condamnă tocmai ideile discriminatorii introduse prin Proiectul de Lege.
Astfel, art. 2 al Proiectului de Lege, prin definirea „antisemitismului”, a „organizației antisemite”, a „simbolurilor antisemite” și a „materialelor antisemite”, ar introduce ideea sau concepția de separare a „evreilor” față de toate celelalte rase, etnii și popoare, considerate astfel de legiuitor inegale în raport cu „evreii”, din moment ce se emite o lege de protecție specială pentru aceștia.
Proiectul de lege ar introduce ideea existenței a două tipuri de xenofobii și a două tipuri de rasism. Ar apărea xenofobia și rasismul față de „toate etniile și rasele lumii, excluzând evreii” și, separat, definite într-o lege specială, xenofobia și rasismul față de „evrei”. Atfel în România „evreii” ar reprezenta o categorie privilegiată față de celelate etnii, rase sau minorități religioase.
În acest sens, Proiectul de Lege ar promova public ideea superiorității „evreilor” în raport cu toate celelalte rase și etnii ale lumii, faptă condamnată de prevederile art.5 coroborat cu art.2, alin.(1) din O.G. 31/2002.
Agravant este faptul că, prin art.2 lit.a) al Proiectului de Lege, legiuitorul ar promova public, în mod discriminatoriu, ideea xenofobă a segregării cetățenilor României în două categorii distincte: „evrei” și „ne-evrei”.
„Art.2. – În sensul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următorul înţeles: a) prin antisemitism se înţelege atât percepţia referitoare la evrei exprimată ca ură împotriva acestora cât şi manifestările verbale sau fizice, motivate de ură împotriva evreilor, îndreptate împotriva evreilor sau ne-evreilor ori a proprietăţilor acestora, împotriva instituţiilor comunităţilor evreieşti sau lăcaşurilor lor de cult;”.
În aceste condiții, exprimarea legiuitorului „îndreptate împotriva evreilor sau ne-evreilor” este xenofobă, discriminatorie și induce ideea superiorității etniei „evreilor”, care necesită atenție și protecție sporite față de „ne-evrei„, care sunt toate celelalte persoane din lume care aparțin altor rase, etnii, popoare sau neamuri decât evreii.
Proiectul de Lege ar induce ideea rasistă și xenofobă a inegalității de tratament din partea Statului român, indiferent de motivațiile sau criteriile invocate, între două categorii distincte de ființe umane: etnici „evrei” și etnici „ne-evrei”.
Acum, în România, toate etniile și minoritățile, inclusiv etnia „evrei”, au drepturi egale constituționale și legale.
Ca exemplu relevant, să imaginăm un text de lege care ar utiliza termenii discriminatorii „români” și „ne-români”. Oricine ar recunoaște în formulare xenofobia vădită și ar condamna-o.
Aceasta este o încercare a legiuitorului român de reparare a imaginii și a nedreptăților generate de primele măsuri antisemite (revizuirea acordării cetățeniei române evreilor refugiați din Europa, interzicerea apariției ziarelor evreiești, retragerea ajutorului de stat instituțiilor evreiești, concedierea evreilor cu funcții în instituțiile publice, retragerea licențelor de comercializare a băuturilor alcoolice evreiești, interzicerea evreilor de a mai angaja servitoare care nu erau evreice sub vârsta de 40 de ani) emise, în ianuarie 1938, de Guvernul Goga Cuza, sub dictatura Regelui Carol al II lea.
Legile emise în ianuarie 1938, care vizau evreii și proprietățile evreilor din România, erau discriminatorii, xenofobe și rasiale tocmai prin separarea societății românești între „evrei” și „ne-evrei” și a emiterii unei legislații speciale referitoare strict la „evrei”.
Astăzi „evreii” ar părea protejați în mod special de lege și s-ar crea o discriminare a tuturor etniilor și minorităților religioase, inclusiv a românilor, stigmatizați prin formula jignitoare și ofensatoare „ne-evrei”. Expresia „ne-evrei” ar aduce o gravă atingere a demnității umane tuturor cetățenilor români care nu aparțin comunității evreiești.
Proiectul de Lege ar reactualiza discriminarea etnică și rasială, făcând o nouă distincție între „evrei” și restul cetățenilor români, catalogați „ne-evrei”.

Aspectul de neconstituționalitate nr. 2

Proiectul de Lege privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea antisemitismului conține prevederi care contravin dispozițiilor art.6, alin.(2) ale Legii fundamentale a României referitoare la „principiile de egalitate și de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români”.
Astfel Constituția specifică în mod explicit, cităm: „Art.6, alin.(2): Măsurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români.”.
Proiectul de Lege introduce mai mulți termeni și exprimări ce generează „inegalitate” și „discriminare” a celorlalți cetățeni români, aparținând altor etnii, în raport cu etnia denumită „evrei”. Am probat deja o parte.
În acord cu Constituția României, este în vigoare O.G. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, aprobată prin Legea 189/2013 și republicată în M. Of. Partea I, nr.166 din 7 martie 2014. Prevederile acestei legi sunt în acord cu articolele constituționale privind nediscriminarea, egalitatea în fața legii și a autorităților judiciare, fără acordarea de privilegii așa cum se prezintă în art.1, alin.(2) lit.a), b) și d) pct.(v),(vi)și (vii) și în art.2, alin.(1).
„Art.1 alin.(2) Principiul egalitatii intre cetateni, al excluderii privilegiilor si discriminarii sunt garantate in special in exercitarea urmatoarelor drepturi: a) dreptul la un tratament egal in fata instantelor judecatoresti si a oricarui altui organ jurisdictional;  b) dreptul la securitatea persoanei si la obtinerea protectiei statului impotriva violentelor sau maltratarilor din partea oricarui individ, grup sau institutie; (…) d) drepturile civile, in special: (…) (v) dreptul de proprietate;  (vi) dreptul la mostenire; (vii) dreptul la libertatea de gandire, constiinta si religie;”.
Art. 2 alin.(1) Potrivit prezentei ordonante, prin discriminare se intelege orice deosebire, excludere, restrictie sau preferinta, pe baza de rasa, nationalitate, etnie, limba, religie, categorie sociala, convingeri, sex, orientare sexuala, varsta, handicap, boala cronica necontagioasa, infectare HIV, apartenenta la o categorie defavorizata, precum si orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrangerea, inlaturarea recunoasterii, folosintei sau exercitarii, in conditii de egalitate, a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, in domeniul politic, economic, social si cultural sau in orice alte domenii ale vietii publice.”.
Astfel, legea privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, aflată în vigoare, asigură principiul egalității tuturor cetățenilor și protejează împotriva privilegiilor și discriminării orice minoritate din România inclusiv minoritatea etnică și religioasă denumită „evrei”.
Proiectul de Lege ar încălca prevederile constituționale, promovând public ideea sau concepția discriminatorie de existență a unei rase sau etnii privilegiate, superioare, numită „evrei”, care necesită o atenție specială în fața justiției și a autorităților judiciare românești, în raport cu toate celelalte rase, etnii sau popoare de pe pământ, denumite de legiuitor, în mod discriminatoriu și jignitor, „ne-evrei”, puse astfel într-o relație de inferioritate.
În România, holocaustul împotriva evreilor este recunoscut prin lege, conform prevederilor art.2. lit.e) și ale art.6 alin.(1) din OG 31/2002 modificată și completată prin Legea 217/2015. Deasemeni, holocaustul este comemorat anual de autoritățile Statului român și de comunitățile evreiești din România.
Statul român finanțează din bani publici bugetul Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, institut care se ocupă și de monitorizarea exclusivă a acțiunilor antisemite de pe teritoriul României.
Recunoașterea dramelor unor evrei în perioada celui de-al Doilea Război mondial, nu ar necesita o lege specială întrucât nu există în România nici o lege specială pentru celelalte etnii care au suferit în acea perioadă. Deasemeni, nu există nici o lege exclusivistă pentru cetățenii români, inclusiv aparținând altor etnii, care au suferit în timpul comunismului. Iar comunismul a provocat milioane de victime.
Spre deosebire de anul 1938, când evreii nu aveau o țară a lor, fiind risipiți prin toată Europa, din anul 1948 s-a constiuit statul Israel care asigură prin legi proprii protejarea cetățenilor evrei sau israelieni. Minoritatea etnică a „evreilor” din România se bucură, în mod egal, fără privilegii și fără discriminări, de toate drepturile asigurate celorlalți cetățeni români și de toate drepturile asigurate celorlalte etnii minoritare.
Promulgarea Proiectului de Lege ar crea un alt tip de discriminare față de milioanele de victime care au suferit pe teritoriul României, indicate anterior.
Am demonstrat că legile în vigoare combat, previn și condamnă, în mod egal, fără privilegii și fără discriminări, toate formele de discriminare și toate formele de organizare și de manifestare de tip xenofob, rasist, fascist, legionar și antisemit, inclusiv ura și violența pe motive etnice, rasiale sau religioase împotriva „evreilor”. Legile în vigoare ale României asigură protecția în mod egal, nediscriminatoriu și fără privilegii pentru toate etniile, rasele și minoritățile religioase.
Proiectul de Lege ar introduce ideea „inegalității” între cetățenii români de diverse etnii, numiți „ne-evrei”, prin acordarea unui tratament privilegiat și a unei atenții deosebite de care ar trebui să se bucure numai etnia denumită „evrei”, ceea ce contravine prevederilor constituționale ale art.6, alin.(2).

Aspectul de neconstituționalitate nr. 3

Proiectul de Lege privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea antisemitismului conține prevederi care contravin principiului constituțional al „garantării și ocrotirii în mod egal a proprietății private” prevăzut la art.44, alin.(2) din Constituția României.
Acest  aspect de neconstituționalitate apare în textul Proiectului de Lege prin formularea din art.2, lit.a), cităm: „manifestările verbale sau fizice, (…), îndreptate împotriva (…) proprietăţilor acestora, împotriva instituţiilor comunităţilor evreieşti sau lăcaşurilor lor de cult„.
Constituția României prevede la art.44, alin.(2), cităm: „Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală.”.
Deasemeni, art.136 din Constituție prevede la art.136, alin. (5): „Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice.”.
Expresia „în mod egal, indiferent de titular” cuprinde și proprietatea privată a oricărui etnic „evreu”.
În acord cu prevederile articolului Constituției, există articole explicite în Codul Civil, în Codul Penal și în alte legi organice care acoperă „garantarea și ocrotirea în mod egal” a tuturor proprietăților private, a tuturor instituțiilor private și a tuturor lăcașurilor de cult, ale tuturor cultelor religioase recunoscute în România.
Codul Penal și legile organice sancționează orice formă ilicită sau ilegală de agresiune asupra tuturor proprietăților private: încălcare de proprietate, violare de domiciliu, distrugere, furt, violență ș.a., inclusiv a proprietăților evreiești.
Ar fi discriminatorie o lege specială care să prevadă în mod expres protejarea  „împotriva manifestărilor verbale sau fizice” a „proprietăților evreiești” și a „instituțiilor comunităților evreiești”.
Legea 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor menționează în Anexă recunoașterea de către statul român a cultului religios Federația Comunităților Evreiești din România – Cultul mozaic. Toate cultele religioase sunt egale în fața legii și a autorităților publice și se bucură de sprijinul statului român, inclusiv cel financiar și de facilități fiscale așa cum se prevede de la art.7 la art.16 din Legea 489/2006. Codul Penal, prin art.381, sancționează cu închisoarea împiedicarea exercitării libertății religioase a unui cult religios.
Ar fi discriminatorie o lege specială care să prevadă în mod expres protejarea  „împotriva manifestărilor verbale sau fizice” a „lăcașurilor de cult evreiești”.
Introducerea unei legi exprese privind ocrotirea privilegiată a „proprietăților evreiești”, a „instituțiilor evreiești” și a „lăcașurilor de cult evreiești” ar încălca tocmai principiul constituțional de „proprietate privată garantată și ocrotită în mod egal de lege”.

Concluzie preliminară

Proiectul de Lege privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea antisemitismului conține prevederi care contravin dispozițiilor art.16, alin.(1) și (2), ale art.6, alin.(2) și ale art.44, alin.(2) din Constituția României.
Legile în vigoare: OG 31/2002, modificată și completată prin Legea 217/2015, publicată în M.Of. nr.558/2015; O.G. 137/2000, aprobată prin Legea 189/2013 și republicată în M.Of. nr.166/2014;  Legea 60/1991, republicată în M.Of. nr.186/2014; Legea 61/1991, republicată în M.Of. nr.96/2014; Legea 489/2016, republicată în M.Of. nr.201/2014; Legea 535/2004 actualizată din 1 februarie 2014, Noul Cod Civil și Noul Cod Penal; toate fiind în acord cu prevederile Constituției României, asigură astăzi, în mod egal, fără privilegii și fără discriminări, protecția împotriva tuturor acțiunilor de ură sau violențe, verbale, scrise, fizice sau teroriste, de tip rasist, xenofob, fascist, legionar, șovin, antisemit, discriminatoriu, naționalist extremist, terorist, a tuturor etniilor, raselor și a tuturor minorităților religioase.
Toate legile invocate garantează, asigură și protejează, mod egal, fără privilegii și fără discriminări, inclusiv „evreii”, „proprietățile evreilor”, „instituțiile comunităților evreiești” și „lăcașurile de cult ale evreilor” de pe teritoriul României.
Deasemeni, toate legile invocate previn, combat și condamnă, în mod egal, fără privilegii și fără discriminări, toate formele și organizațiile care ar promova idei, concepții sau doctrine de tip xenofob, rasist sau antisemit îndreptate împotriva „evreilor” din întreaga lume.
Totodată, prin promulgarea Proiectului de Lege, ar apărea o serie de probleme de suprareglementare legislativă, de discriminare legislativă, controverse de natură penală privind pedepsirea infracțiunilor asupra proprietății și de ambiguitate a terminologiei consacrate. Aceste probleme vor fi expuse mai jos.

Problema nr. 1 a promulgării Proiectului de Lege

Lipsa de oportunitate legislativă și de urgentare a apariției unei legi speciale de combatere a antisemitismului.
În România nu s-au înregistrat acțiuni antisemite semnificative care să justifice oportunitatea și urgența unei legi speciale. Nu se cunoaște la nivel național, și s-ar fi dat publicității dacă ar fi existat, un inculpat într-un dosar pentru acțiuni antisemite, xenofobe, rasiste, de discriminare care să vizeze „evreii” din România, „proprietățile evreilor”, „instituțiile comunităților evreiești” sau „lăcașurile de cult evreiești”, pe baza legislației specifice în vigoare. Faptul că într-o țară europeană s-au produs niște acte violente antisemite, fapt expus în Expunerea de motive, nu justifică alegația că fapte antisemite s-ar fi petrecut și în România.

Problema nr. 2 a promulgării Proiectului de Lege

Apariția unor controverse de natură penală 
Dacă un grup organizat de trei persoane, aparținând altei etnii minoritare, decât a evreilor, ar săvârși pe teritoriul României o faptă penală asupra unui „evreu” sau asupra proprietății unui „evreu”, ar fi condamnată de legea penală în vigoare dar și de legea specială antisemită. Există riscul ca încadrarea la antisemitism să aducă o pedeapsă mai mare decât penalizarea infracțiunii penale săvârșite.

Cum va putea determina organul de cercetare penală faptul că orice infracțiune săvârșită de mai multe persoane, aparținând unei etnii minoritare, asupra unor evrei sau asupra prorietăților unor evrei constituie faptă antisemită? Există riscul ca persoane fără nici un fel de sentimente xenofobe, rasiste, antisemite să fie condamnate ca persoane antisemite. Simpla pomenire în public a denumirii „evreu” va putea fi catalogată și condamnată drept antisemitism. Însăși Excelența Voastră a primit acuze, înainte de apariția Proiectului de Lege, pentru niște referiri în public, în fața Aerostar Bacău, la „evrei”. Au existat voci care  încadrau afimații absolut normale la „afirmații antisemite”.
După promulgarea Proiectului de Lege, oricine persoană ar risca, pentru afirmații similare, un Dosar Penal de atisemitism și o eventuală condamnare numai pentru afirmații publice referitoare la „evrei” sau la proprietățile „evreilor”.
Un alt exemplu concret este al cetățeanului evreu E.S., având și cetățenie română,  urmărit internațional și inculpat în mai multe dosare penale, care a fugit în Israel sustrăgându-se acțiunii penale din România. Simpla referire publică la „evreul” E.S. ar putea atrage un dosar penal și o condamnare pe motive de antisemitism.
Orice credincios creștin sau cleric (preot, pastor, presbiter), aparținând oricărei comunități creștine din România, care va expune în public anumite texte ale Evangheliilor va fi condamnat ca antisemit. În România peste 98% dintre cetățeni s-au declarat „creștini”. Expunerea de motive anexată Proiectului de Lege conține încălcări flagrante ale libertății religioase pe care le vom expune într-un material separat de prezenta INIȚIATIVĂ.
Există creat precedentul dispozițiilor ambigue ale OG 31/2002, interpretate în mod abuziv de reprezentanții Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România.

Problema nr. 3 a promulgării Proiectului de Lege

Prin promulgarea Proiectului de Lege specială s-ar produce un efect discriminatoriu de separatism și de inegalitate etnică, rasială și religioasă. Ar apărea două legi paralele, OG 31/2002 și Proiectul de Lege, cu prevederi paralele care ar combate și sancționa acțiunile ostile asupra a două grupuri de etnii împărțite în „ne-evrei” și „evrei”.
Acțiunile de „ură și violențe” îndreptate împotriva „ne-evreilor” adică a celorlalte rase, etnii, popoare sau neamuri, în afara „evreilor”, ar fi încadrate la „xenofobie” și „rasism” „pe motive etnice, rasiale sau religioase” și ar fi interzise și sancționate de prevederile OG 31/2002, modificată prin art. 7 al Proiectului de Lege.
Numai acțiunile de „ură și violențe” îndreptate special împotriva „evreilor” ar fi interzise și sancționate de Proiectul de Lege.
O.G. 31/2002 ar interzice toate organizațiile „cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob” care își desfășoară activitatea temporar sau permanent „în scopul promovării ideilor, concepţiilor sau doctrinelor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, precum ura şi violenţa pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase şi inferioritatea altora, incitarea la xenofobie, recurgerea la violenţă pentru schimbarea ordinii constituţionale sau a instituţiilor democratice, naţionalismul extremist”.
Proiectul de Lege ar interzice discreționar numai organizațiile cu „caracter antisemit” care își desfășoară activitatea temporar sau permanent „în scopul promovării ideilor, concepțiilor sau doctrinelor antisemite”. Organizațiile antisemite ar părea diferite de cele nominalizate în OG 31/2002.
OG 31/2002 ar defini la art.2, lit.b) „prin simboluri fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe se înțelege: drapelele, emblemele, insignele, uniformele, sloganurile, formulele de salut, precum și orice alte asemenea însemne, care promovează ideile, concepțiile sau doctrinele prevăzute la lit. a);”.
Proiectul de Lege ar defini la art.2, lit.c) „prin simboluri antisemite se înţelege: drapelele, emblemele, insignele, uniformele, sloganurile, formulele de salut, precum şi orice alte asemenea însemne, care transmit idei, concepţii sau doctrine care promovează antisemitismul;”.
Legiuitorul ar introduce ambiguitate legislativă întrucât nu a indicat „drapelele, emblemele, insignele, sloganurile, formulele de salut precum și orice alte însemne” care să fie atribuite, în mod specific și exclusiv, organizațiilor antisemite diferite de cele ale organizațiilor nominalizate în OG 31/2002. Opinia publică recunoaște salutul fascist și salutul legionar, însemne și uniforme fasciste și legionare dar nu sunt cunoscute saluturile antisemite, uniformele antisemite sau drapelele antisemite.

Proiectul de Lege propune modificarea O.G. 31/2002,  pentru a scoate cuvântul „antisemitismul”. În acest sens legiuitorul a formulat art.7 prin care a propus modificarea art.2, lit.a) al OG 31/2002.

Ar fi fost suficientă completarea și modificarea O.G. 31/2002 de către legiuitor, prin definirea și clarificarea tuturor termenilor privind antisemitismul. Astfel s-ar fi evitat toate aspectele de neconstituționalitate și de ilegalitate introduse prin Proiectul de Lege.
Aspectele de neconstituționalitate sesizate, ilegalitățile introduse prin emiterea Proiectului de Lege demonstrează ineficiența unei legi speciale de prevenire și combatere a antisemitismului.

Problema nr. 4 a promulgării Proiectului de Lege

Dacă s-ar promulga Proiectul de Lege, ar fi necesară eliminarea expresiei ambigue din art.2, litera a) al Proiectului de Lege, cităm: „manifestărilor verbale sau fizice îndreptate împotriva ne-evreilor ori a proprietăților acestora”.
Art.7 al Proiectului de Lege ar trebui să includă și modificarea OG 31/2002 prin introducerea expresiei „manifestărilor verbale sau fizice îndreptate împotriva ne-evreilor ori a proprietăților acestora”, pentru a completa tot spectrul de manifestări la adresa celorlalte etnii, rase, catalogate de legiuitor „ne-evrei”.

Problema nr. 5 a promulgării Proiectului de Lege

Promulgarea Proiectului de Lege în forma propusă de Camera Deputaților ar induce neclarități privind păstrarea articolelor, referitoare la holocaustul împotriva evreilor, în cadrul prevederilor OG 31/2002, modificată și completată prin Legea 217/2015, cităm:
„Art.2, litera e) prin holocaust pe teritoriul României se înțelege persecuția sistematică și anihilarea evreilor și a rromilor, sprijinită de autoritățile și instituțiile statului român în teritoriile administrate de acestea în perioada 1940-1944;”;
precum și, cităm: „Art.6, alin.(1): Negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public, a holocaustului ori a efectelor acestuia se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Devenind o lege specială privind antisemitismul, Proiectul de Lege privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea antisemitismului ar trebui să includă și „definirea holocaustului împotriva evreilor pe teritoriul României” cât și „condamnarea negării holocaustului”, care nu și-ar mai găsi locul în cadrul OG 31/2002 care s-ar referi exclusiv numai la „ne-evrei”.

Concluzii finale

Vă rugăm să analizați cu atenția cuvenită toate aspectele ridicate de prezenta INIȚIATIVĂ de SESIZARE DE NECONSTITUȚIONALITATE sau de trimitere la reexaminare în Parlamentul României a „Proiectului de Lege privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea antisemitismului” și să acționați potrivit prevederilor legale în vigoare.

Cu respect și considerație,
Asociația NEAMUL ROMÂNESC

Președinte,
VASILICĂ MILITARU

CHEF LA PENSIUNE

Cuviosul Hariton tras în poză de un invitat la Pensiune

Joi, 28 septembrie 2023, mare sărbătoare creștină, Sfântul Cuvios Hariton Mărturisitorul. O zi onomastică, sărbătorită în mod festiv de stareţul Mănăstirii Petru Vodă, arhicunoscutul Hariton Negrea. Activitatea sa de PR (adică, public relations) este una remarcabilă. Mai întâi a fost vedetă la postul România TV – ca martor prezent la minunile inventate de la mormântul părintelui – deși Iustin Pârvu detesta genul acesta de minuni false. Apoi, Hariton a devenit vedetă prin București, la manifestaţiile A.U.R.-iste din timpul pandemiei de Covid.

Nu se știe cine l-a determinat ca să-și schimbe macazul politic. Senatorul Claudiu Richard Târziu (divorţat de prima soţie și căsătorit a doua oară, potrivit Familiei tradiţionale strămoșești, cu copii din cel puţin două căsătorii!) vizitează frecvent Mănăstirea Paltin din Petru Vodă dar nu mai urcă și la deal, la călugări. Cert este că Hariton a trecut de la opoziţie la ecumenismul politic al puterii de la guvernare, pentru că și-a sărbătorit ziua onomastică alături de … politicieni din PSD și din PNL, de la conducerea Judeţului Neamţ. Din cei peste 100 de invitaţi cu ștaif, doar un sfert erau preoţi și stareţi de mănăstire. Restul erau politicieni.

Locanta este o pensiune situată la 50 km de Mănăstirea Petru Vodă, din apropierea preapidosnicului Corneliu. Nu-i facem reclamă.

Invitaţii n-au plătit consumaţia. Este evident că baștanul – stareţul Hariton – are multe parale. Dar mai vrea de la Bugetul Consiliului Judeţean. Dacă nu curge, pică! Pe lângă minunile televizate, aducătoare de profit prin pomelnice plătite consistent, stareţul are propriul salariu de la bugetul de Stat. Vreo 6.000 de lei lunar – cu mâncare, cazare și șofer la scară gratuit – nu strică unui smerit călugăr ortodox. Doar muncește pentru Patrie și Popor! Este adevărat și faptul că a trecut recent la un buget de austeritate. De anul trecut a pierdut salariul de manager al Hotelului Pelerinul, fondat de însuși Prea Fericitul Manager. Probabil l-a supărat cu ceva pe Teofan, mitropolitul, sau poate pe Daniel, patriarhul. Numai ei știu adevărul.

Contabila complexului hotelier se deplasa zilnic 30 km de la Durău la Petru Vodă ca să-i predea banii cash de pe încasări. Se cunoaște că Biserica noastră strămoșească nu folosește conturi, ducă-se pe pustii! A.N.A.F.-ul nu trebuie să știe câţi bani produce Sfânta Biserică. Poate de aceea George Simion face Referendum pentru plata în cash peste 5.000 de lei. Numai pensionarii și tinerii își mai pot permite să plătească asemenea sume, nu-i așa? Nu. În realitate, Biserica, interlopii și firmele evazioniste au asemenea sume de vehiculat la negru. Declară vreodată Teofan, banii adunaţi în butoaie din plastic de 200 litri de la Cuvioasa Paraschiva? Într-un calcul elementar, la 330.000 de pelerini înmulţit cu o medie de 20 lei pe pomelnic,  se deduce umila sumă de 1,320 milioane de euro.

Ca în orice mafie respectabilă, banii Bisericii circulă către nașii locali – episcopii – iar episcopii îi trimit Nașului de la Patriarhie, numai prin cărăuși aleși. Recent am aflat că un mare duhovnic al Hușiului, fiu duhovnicesc al prearenumitului Calistrat, făcea această activitate de transport special din Biserica noastră naţională. Duhovnicul alimenta din când în când, numai la comanda duhovnicului, conturile (ptiu drace!) câtorva femei – amante ale unor ofiţeri din niște servicii secrete (sic!) românești. Tot din acei bani negri, renumitul duhovnic își finanţa generos și propria iubită. Asta ca să se știe că se știe!

Revenind la Hariton Negrea, stareţul petrecăreţ, oare ce-ar fi spus părintele Iustin Pârvu despre escapadele ucenicului său? Este adevărat că acesta le-ar fi spus, pe patul de moarte, călugărilor din Mănăstire: „Eu v-am dat un stareţ pe care voi l-aţi refuzat. Acum puneţi-vă voi stareţ!“. Și l-au pus pe Hariton de la Durău – preferatul lui Teofan – nu pe cel de la Buba.

Este memorabilă previziunea făcută de fostul camarad de credinţă legionară și de închisoare al părintelui Iustin – monahul Atanasie Ștefănescu – la numirea stareţului Lavrentie Carp, din 27 martie 2006: „Nu sunt nici cobe, nici profet. Nu peste multă vreme, cel care va urma și căruia îi spun de pe acuma felicitări și condoleanțe, va fi dat la o parte. Și va veni un altul care vă va da mai multe facilități, mâncare mai bună și libertate mai multă. Și oamenii toți de aici vor bate din palme. Scuzați-mă, nu toți.“. Și într-adevăr, după Lavrentie, a venit Hariton Negrea. Cu mese îmbelșugate și cu libertate deplină pentru șmecheri – bani, case și mașini.

În acea sinaxă, însuși părintele Iustin reclama atitudinea celor ca Hariton: „Și-acuma dacă distruge cineva mănăstirile, o distruge mașina. Pentru că stareții noi s-au învățat să pună fundul în mașină și să se plimbe. Nu să aibă grijă de mănăstiri, nu să aibă grijă de călugări, să meargă în sfârșit la o mănăstire cum se cuvine.“.

Iar stareţul Hariton, care nu are carnet de conducere, își pune fundul în mașină și pleacă la plimbare cu șoferul preferat și cu una dintre mașinile pe care le posedă.

În final, dar nu în ultimul rând, să ne amintim de Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe Române.  Canonul 54 apostolic: „Dacă vreun cleric ar fi văzut (prins) mâncând în cărciumă, să se afurisească, afară numai dacă fiind la drum (în călătorie) a tras de nevoie la ospătărie.“. Cu atât mai mult, un preot călugăr nu are ce căuta în restaurantul unei pensiuni turistice.

Asemenea, interzic canoanele 9 Trulan, 24 Laodiceea, 40 Cartagina. Despre canonul bunului simț nu este cazul să discutăm!